marți, 30 septembrie 2008

Întâiul Sociopat al Ţării
Într-un articol publicat azi în "Bursa" Cătălin Avramescu îi face un portret devastator şefului său de la Cotroceni. Care este demascat, punct cu punct, drept sociopat!
Politicianul sociopat tipic descris de Avramescu este: lipsit de o conştiinţă morală, manifestă dispreţ faţă de normă şi lege, este iresponsabil, are o capacitate imensă de manipulare, şi, ceea ce este şi mai grav, dovedeşte o lipsă completă de afectivitate reală. Mai mult, politicianul sociopat este produsul contraselecţiei.
Nu încape îndoială: când a scris astea, Avramescu l-a avut permanent în faţa ochilor pe Traian Băsescu. Este sociopatul politic prin excelenţă, modelul absolut.
Dubla Măsură
Vă amintiţi de scandalul ajutoarelor de stat acordate firmei Ford la preluarea fabricii Daewoo de la Craiova? Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Ce vigilenţă la Bruxelles! Ce mutre încruntate! Ce severitate! Cum am fost noi puşi pe coji de nucă, de era să pierdem investiţia! Şi nici acum, după ce Ford a returnat vreo 27 de milioane de euro, nu s-a terminat circul. Sau investiţia Nokia de la Jucu: şi aia e anchetată tot pentru ajutoare de sta de vigilenta Comisie Europenă, pentru nu ştiu ce scutiri de taxe locale pentru un tăpşan. Toate astea în numele concurenţei perfecte, care nu trebuie întinată de jegul banilor publici.
Şi acum, ce să vezi? Comisia tace precum mortu'n păpuşoi, a uitat de concurenţă, când e vorba de salvarea unor bănci care s-au băgat singure în belea, cu aceeaşi jegoşi bani publici. Când e vorba de câteva milioane, neuronul lor poate să reacţioneze. Când e vorba de zeci de miliarde, brusc neuronul îşi ia pauză de reflecţie! Guvernul britanic a cumpărat gunoiul din conturile băncii Bradford & Bingley cu peste 60 de miliarde de euro. Hypo Real Estate a primit un credit de 35 de miliarde de euro din partea statului german. Iar Belgia, Olanda şi Luxemburg au injectat 11,2 miliarde de euro în banca Fortis. Cu asta, concurenţă mai perfectă nici că se putea!
Unii zic că aplicând dublul standard, şi închizând ochii la aceste încălcări grosolane ale regulilor comunitare, Comisia Europeană, paznicul dreptului comunitar, şi-a dat jos toga şi a început să facă politică. Dacă citeau declaraţiile lui Fratini, comisar european până mai ieri, şi mai nou pe acelea ale purtătorului de cuvânt al Comisiei, Cenuşiul Mark, privitoare la România şi foarte portocalii în cerul gurii, se convingeau de mult că dublul standard e monedă comună la Bruxelles şi că băieţii fac politică din gros, cu obrazul gros şi punga plină. Cenuşiul este cel care a justificat derogarea de la regulile concurenţei: "À l'avenir, la législation communautaire relative aux aides d'État sera appliquée d'une manière rapide, flexible, responsable et en tenant compte des évolutions sur le terrain".
Uite aşa mai moare o dogmă: cea a concurenţei perfecte.
Feţele schimbării
Sunt extrem de curios să aflu cât de mare este setea de schimbare a românilor, când vine vorba de clasa politică, şi cât de sincere demersurile "societăţii civile", care a impus un alt sistem de vot, pentru a genera schimbarea mult hulitei clase politice. Pentru că, aşa cum ştiţi cei mai mulţi dintre voi, sunt un adept hotărât al atitudinii "vot canci". Partidele ar trebui să facă mai mult decât fac pentru a scoate mai bine de jumătate din electori din starea de "vot canci". Şi, după cum arată candidaturile pe care le promovează, slabe speranţe!
De aceea atunci când văd o excepţie, mă bucur. M-aş fi bucurat şi mai mult dacă bunul meu prieten Ionuţ Vulpescu ar fi candidat în circumscripţia mea din sectorul 1. Nu se poate. Candidează din partea PSD în sectorul 4, pentru un loc în Camera Deputaţilor. Îl susţin din toată inima şi mă pregătesc să fac parte din echipa lui de campanie.
Este un autentic om de stânga, este teolog, este tânăr, şi singura lui afacere sunt cărţile. Pe la sfârşitul lunii octombrie îşi va susţine teza de doctorat, la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Teza lui tratează "Etica muncii la români".
Ne-am cunoscut la Cotroceni, unde am colaborat excelent vreme de mai bine de trei ani. După 2004, am rămas amândoi alături de Ion Iliescu, în calitate de consilieri. Am fost colegi la "Prezent", unde a scris excelente cronici sportive, el fiind un mare admirator al lui Radu Cosaşu şi al lui Ioan Chirilă.
A crescut în lumea satului, la Dobra, în Dâmboviţa, unde tatăl lui este preot. A scris o monografie a satului în care a crescut. Nu şi-a uitat originile şi nici nu şi le ascunde. A răzbit prin ambiţie, putere de muncă, inteligenţă şi talent. Nu datorează nimic nimănui, în sensul în care ar fi exponentul unui grup de interese economice, mai mult sau mai puţin legitime. Singurul său grup de interese sunt oamenii care cred în el şi care îl sprijină. Nu sunt puţini.
Intelectual este bine echipat pentru lupta care îl aşteaptă. Material, mai deloc. O fi un handicap, sau o şansă? Vom vedea. Asta îl va obliga să fie mai creator şi mai stăruitor. Dacă cineva dintre dumneavoastră vrea să-l ajute, sprijinul este binevenit, oricare ar fi el.
Baftă, Ionuţ!
Gustul de cenuşă al răzbunării
Indiferent de ce spun legislatorii americani, care au trântit cu poftă de scandal planul Paulson, unul dintre motivele deciziei lor, ale cărei consecinţe le cunosc foarte bine, a fost dorinţa de răzbunare. Bancherii de pe Wall Street au sfidat pe toată lumea cu retribuţiile uriaşe. Şefii primelor cinci bănci americane au câştigat, între 2003 şi 2007, 3,1 miliarde de dolari. Nici angajaţii băncilor respective n-au fost ocoliţi de ploaia asta de bani. Numai anul trecut ei au încasat 66 de miliarde de dolari, din care circa 39 miliarde în bonusuri, adică circa 353.000 pe cap de vită furajată!
Un alt amănunt, care a mai pus ceva gaz peste foc, este faptul că Henry Paulson, autorul planului de salvare, a încasat şi el 111 milioane de dolari pe vremea când era în fruntea băncii Goldman Sachs între 2003 şi 2006.
Cei mai comici au fost republicanii din Congres, care şi-au motivat ideologic votul negativ. Vezi Doamne, ei nu pot folosi bani publici pentru salvarea unor afaceri private, pentru că sunt adepţii statului minimal. Dar când au tot votat, atâţia amar de ani, ridicarea tuturor sistemelor de protecţie din sistem, pentru a le permite bancherilor să facă mii de nebunii, pentru a câştiga bani cu basculanta, tot aşa spuneau: că e în logica statului minimal, că statul nu trebuie să se amestece în afacerile private. Or fi ei consecvenţi, dar e consecvenţa boului! Sigur că e bine să nu lăsăm nesancţionate excesele, fie şi din motive ideologice. Dar era infinit mai bine să nu-i fi lăsat pe nesimţiţi să producă dezastrul ăsta, chiar dacă pentru asta îşi călcau pe ideologie!
Numai că dorinţa de răzbunare a parlamentarilor americani are consecinţe la scară planetară. Şi produce suferinţe mai ales celor din ţările sărace, distruge valoare, generează resentimente şi dă apă la moară tuturor duşmanilor SUA şi ai capitalismului promovat de ele. Lovind prin ricoşeu şi în democraţie, ca sistem politic. De asta răzbunarea lor are gust de cenuşă.

luni, 29 septembrie 2008

Surprize, surprize!
Camera Reprezentanţilor a Congresului American a respins cu 228 la 205 planul de împrumut pentru sistemul financiar american aflat în criză. Asta spre marea surpriză a tuturor. Şi în pofida îndemnurilor lui musiu Tufiş, care nu mai ştia cum să se roage de legislatori, să treacă legea. Este de aşteptat un nou vot, spre sfârşitul săptămânii, dar înainte trebuie să se pronunţe şi Senatul.
Până atunci Bursele fierb, indicii bursieri scad în draci, peste tot miroase a frică. Iar politicienii americani joacă în altă piesă. Cu ipocrizie totală, pentru că au avut atâtea ocazii în care puteau împiedica o criză de asemenea proporţii, dar nu au făcut-o, pentru că depind de banii şi de influenţa celor de pe Wall Street. Nu le-ar strica să citească editorialul lui John Gray din "The Guardian".

Şi ca dileala să fie totală, pe mioriticele plaiuri ale Republicii Absurde România, liderul PD-L, Traian Boc vrea desfiinţarea Contractului Colectiv de Muncă la nivel naţional, dar şi împărţirea ajutoarelor sociale nu de către primării sdau de Ministerul Muncii, ci de Biserică, după un tembel model al Administraţiei Tufiş junior, nu tocmai creştin şi nici eficient, în paranteză fie spus. Statul român este un stat laic, iar supralicitarea asta a rolului Bisericii de către politicieni este de-a dreptul scârboasă. Şi iresponsabilă. Lui Boc îi recomand să citească "Biblia Hazlie".

Măcelul continuă
Azi, alte patru bănci au luat fie drumul naţionalizării, fie pe cel al preluării de către concurenţă. Este vorba de Fortis, prima bancă europeană care este naţionalizată de guvernele belgian şi olandez, englezii se pregăteau să facă acelaşi lucru cu Bradford & Bingley, dar au găsit un cumpărător privat, grupul portughez Santander, deşi pentru asta guvernul a trebuit să scoată bani, şi nu puţini, din Trezorerie, 18 miliarde de lire, Hypo Real Estate din Germania şi Dexia, din Belgia, sunt şi ele pe dric, iar ăsta e doar începutul crizei europene. Spre "bucuria" noastră, americanii au deschis un al doilea front al crizei în Europa.
Acasă la ei, americanii au aflat tot azi că Wachovia Corporation cedează divizia lor de operaţii bancare celor de la Citigroup. Cum se vede, măcelul continuă, chiar dacă Bush, trezit cu noaptea în cap, presează într-un mesaj televizat pentru adoptarea rapidă a planului Paulson, de salvare a sistemului financiar, care se pare că va costa mai mult decât cele 700 de miliarde de dolari prevăzute. Analiştii atrag atenţia că nu e cazul de prea mult optimism, chiar adoptat, planul nu e decât un prim pas pe drumul redresării sistemului financiar.
În acest timp Bursele scad dramatic, preţul petrolului o ia şi el în jos(măcar la iarnă să ne fie cât de cât cald!) şi americanii din sud-estul SUA se confruntă cu o criză de carburanţi la pompe.
Numai la Bucureşti, unde "capitalismul de stânga" al domnului Mitrea a învins deja "capitalismul de cumetrie", plouă cu promisiuni electorale, care ignoră cu superbie criza finanţelor mondiale. Nimeni nu vorbeşte despre posibilele consecinţe ale crizei globale asupra economiei româneşti, nimeni nu vorbeşte despre politici publice adecvate acestui context. De ce ar face acest lucru? Doar ei sunt regii politicii, nu nişte vulgari burghezi!
Preţul populismului

Foto Gândul

Cretinismul şi lipsa de responsabilitate ale presei româneşti şi aşa zisei "societăţi civile" au devenit de-a dreptul periculaose pentru România. Cel mai recent exemplu de gen îl reprezintă "taxa de primă înmatriculare". Care a fost gândită ca o taxă de protejare a industriei auto româneşti şi de stimulare a reînnoirii parcului auto. Ceea ce previziona toată lumea după ce, la presiunea unor imbecili, puternic interesaţi fie să-şi recupereze banii din taxă, fie având afaceri sau legături de afaceri cu sectorul vânzărilor de autoturisme uzate, s-a schimbat modul de calcul al taxei, s-a întâmplat: înmatriculările de fiare vechi din Occident au explodat. Vedeţi aici ce şi cum.
Campania Realităţii Tv, cu strângerea de semnături împotriva taxei şi depunerea lor la Bruxelles a fost o monstruozitate, făcută în numele libertăţii de exprimare. Nişte proşti se bucură acum că primesc câteva sute de euro înapoi. Dar ce preţ are egoismul lor? Pierderea de locuri de muncă în industrie şi servicii? Poate-şi pierd şi ei locul de muncă, să le fie învăţătură de minte! Programul de înlocuire a maşinilor mai vechi de 12 ani bate pasul pe loc.
Dar pierderea sănătăţii, prin poluare? Dar costurile ecologizării, la scoaterea din uz a maşinilor la mâna a doua importate acum? De ce să plătească foştii proprietari din vest, când pot să plătească naivii de români, care şi-o fac cu mâna lor?
Dar pierderile de vieţi omeneşti, în accidente cu maşini aflate dincolo de durata normată de viaţă? Astea nu mai contează?
Şi lucrurile sunt abia la început. Invazia de fiare vechi va continua, mai ales pe fondul prostei imagini a produselor româneşti, prostă imagine întreţinută de aceleaşi ziare şi televiziuni româneşti, care şi-ar vinde sufletul oricui dă mai mult.
Cinismul lor merge până acolo încât, după ce au presat prin adevărate crize de isterie şi campanii de linşaj mediatic factorul politic să schimbe taxa de primă înmatriculare, acum în acuză pe Vosganian că este vinovat de invazia maşinilor la mâna a doua.
Am propus un sistem bonus-malus, bazat pe nivelul emisiilor de gaze poluante. Era vorba de un plafon de emisii, sub care statul, dacă-ţi cumpărai o maşină mai puţin poluantă, îţi dădea un bonus, la plafon, nici nu-ţi dădea, nici nu-ţi lua, peste plafon, plăteai tu o taxă. Punct. Aşa fac francezii, şi au reuşit să impună schimbarea structurii parcului auto. Şi au relansat vânzarea de maşini franceze. De ce credeţi că se omoară vesticii să cumpere Dacii Logan şi Sandero? Pentru că sunt noi, sunt mai ieftine decât cele de la mâna a doua, iar la anumite motorizări primesc şi bonus.
Populismul costă, şi noi ne bucurăm că acum câştigăm un leu, pentru care vom pierde mai târziu o sută. Este semnul că nu suntem capabili să ne gândim la viitor. Iar o naţiune care nu-şi face planuri de viitor nu are cum să prospere.

duminică, 28 septembrie 2008

Îndemnuri mobilizatoare!
Creşte furia americanilor, după ce au aflat cât îi costă salvarea sistemului financiar, pus pe butuci de excesele şi mânăriile bancherilor. Odată cu furia vine şi frica. Pentru că acum află, şi cu americanii aflăm şi noi, adevărata dimensiune a sistemului financiar paralel, faptul că practic nu are reguli de funcţionare şi că este total netransparent, uneori chiar şi pentru iniţiaţi.
O cifră care trebuie să ne dea fiori: schimburile financiare globale, numai pe produsele derivate, se ridică la uriaşa sumă de 286 000 de miliarde de Dolari, ATENŢIE!, de şase ori valoarea bogăţiei mondiale! În ce au corespondenţă aceşti bani, dacă sunt de şase ori mai mulţi decât bogăţia materială a lumii?
Cele câteva voci care avertizează de multă vreme în privinţa pericolelor capitalismului financiar lăsat de capul lui ai fost ignorate. Şi nu sunt nişte neica-nimeni: bancheri, laureaţi ai premiului Nobel pentru economie, şefi de state. Poate că acum vor reuşi să convingă lumea de necesitatea unei reforme de fond a sistemului. Zic poate, pentru că au mai fost crize, cel puţin în ultimii 30 de ani, din care nimeni n-a învăţat nimic. Aşa s-a ajuns ca azi NYTimes să titreze: Wall Street, R.I.P.
Eu, unul, să fiu bancher pe Wall Street, m-ar lua cu frig să văd fluturându-mi cineva pe sub nas îndemnul supărat de mai sus. E vocea poporului, care, Doamne fereşte, dacă vede că băieţii fac tot ce ştiu ei mai bine, poate trece şi la fapte. Şi în locul Palatului de Iarnă de la Sankt Petersburg asaltul se va da la sediul Bursei din New York.

Contopirea dintre om şi pasăre
Sigur, e plină lumea de nebuni şi de recorduri stranii. Precum acela al unui soi de şarlatan, care-i tot una cu magician, David Blaine. Omul nostru zice că a stat 60 de ore agăţat cu capul în jos, poate pentru a demonstra că omul se trage din liliac. A avut parte de reclamă cât cuprinde, chiar dacă gurile rele zic că a trişat, şi se pare că şi-a luat nişte ouă clocite pe scăfârlie pentru asta.
S-ar părea că unii sunt tentaţi şă treacă la aceeaşi categorie performanţa pilotului elveţian Yves Rossy, care a traversat Canalul Mânecii, zburând cu o aripă motorizată cu patru minireactoare. Zborul a fost şi un omagiu adus lui Louis Bleriot , cel care a traversat primul Canalul în zbor. Nu este vorba de un record cretin, făcut de dragul senzaţionalului. Omul nostru a fost pilot militar, are peste 1000 de ore de zbor pe Mirage III, iar acum pilotează pe Airbus.
Este un experiment tehnologic făcut cu rigoare şi determinare, cu obiective clare. Acum Yves Rossy, supranumit Fusion Man, poate părea un trăznit ca mulţi alţii. Dar crearea unor aparate de zbor individuale, de talie cât mai mică, este o preocupare care durează de cel puţin 50 de ani. La noi s-a ocupat de asta Justin Capră.
Apariţia unor noi materiale, precum fibra de carbon, a unor noi tehnologii, a miniaturizării, pot democratiza zborul individual, care acum este extrem de costisitor. Merită deci să acordăm atenţie reuşitei lui Rossy. Nu e şarlatan, nu e dependent de adrenalină, e un om pentru care zborul este esenţa vieţii.
Viaţă şi moarte în alb şi negru
Am strâns în burta calculatorului ceva fotografii în alb şi negru. Cum mi-a fost lene să pun etichete, am uitat cine sunt autorii. Unele, dacă îmi aduc bine aminte, sunt ale lui Cornell Capa, fratele altui fotograf celebru, Robert Capa. Robert Capa care are nişte fotografii senzaţionale din timpul Războiului Civil din Spania, la fel sunt şi cele ale Gerdei Taro, cea care refuzase să-i fie soţie, şi care a murit făcându-şi datoria de fotograf de război. Robert urma să moară şi el, câţiva ani mai mai târziu, în Vietam, în timpul războiului care va duce la retragerea francezilor din Asia. Sunt frânturi de istorie, o istorie tragică, pe care o uităm, pentru a o repeta.

sâmbătă, 27 septembrie 2008

Cineva, acolo sus...
A plecat dintre noi un mare actor, un om, un caracter puternic, care a făcut ca filmul să fie cu adevărat artă. Paul Newman nu mai este. Rămân filmele sale. Acolo sus, unde este acum, sigur cineva îl iubeşte. Odihneşte-te în pace!

vineri, 26 septembrie 2008

Mi-ar fi plăcut...
Mi-ar fi plăcut ca acest discurs să fie ţinut de şeful statului român. Mi-ar fi plăcut ca idei din acest discurs, mai ales critica la adresa exceselor şi eşecurilor capitalismului, să fi fost susţinute de un om politic de stânga din România. Nu e posibil, pentru că la noi nu se face politică, doar se profită de pe urma ei. Iar "Le Monde", parcă pentru a sublinia, o dată în plus, coma intelectuală a stângii franceze, toarnă gaz peste foc.
Sunt curios: mâine, la paranghelia numită Congres Extraordinar al PSD, va fi măcar un discurs atât de radical critic la adresa capitalismului şi a exceselor sale? Punem pariu că nu?
Aşadar, iată fragmente din discursul de ieri al lui Nicolas Sarkozy:
" O criză de încredere fără precedent zdrunciză economia mondială...A le spune adevărul francezilor înseamnă înainte de orice să le spunem adevărul despre criza financiară. Pentru că această criză, fără echivalent din anii 30 ai secolului trecut, marchează sfârşitul unei unei lumi care s-a construit pe căderea Zidului Berlinului şi pe sfârşitul Războiului Rece. Această lume era animată de un mare elan de libertate şi de dorinţa de prosperitate.
Generaţia care a învins comunismul a visat o lume în care Democraţia şi piaţa vor rezolva toate problemele lumii. Ea a visat o mondializare fericită, care va învinge sărăcia şi războaiele. Acest vis începuse să devină realitate: frontierele s-au deschis, milioane de oameni au fost scoşi din mizerie, dar visul s-a spulberat odată cu revenirea fundamentalismelor religioase, a naţionalismelor, a revendicărilor identitare, a terorismului, dumpingurilor, delocalizărilor, derivelor finanţelor globale, riscurilor ecologice, epuizarea anunţată a resurselor naturale, a răzmeriţelor înfometaţilor.
O anume idee despre mondializare s-a stins odată cu sfârşitul unui capitalism financiar care a impus logica sa întregii economii şi a contribuit la pervertirea ei. Ideea atotputerniciei pieţei care nu trebuie contrazisă de nicio regulă, de nicio intervenţie politică, era o idee nebunească. Ideea că pieţele au întotdeauna dreptate era o idee nebunească.
Timp de mai multe decenii s-au creat condiţiile în care industria va fi supusă logicii rentabilităţii financiare pe termen scurt. Au ascuns riscurile tot mai mari pe care erau obligaţi să le asume pentru a obţine randamente din ce în ce mai exorbitante. S-au pus în funcţiune sisteme de remuneraţie care i-au împins pe şefii de inteprinderi să accepte riscuri din ce în ce mai greu de gestionat. Ne-au făcut să credem că împărţind riscurile, le-am făcut să dispară. Am lăsat băncile să speculeze pe piaţă, în loc să-şi facă treaba lor, care este aceea de a mobiliza economisirea în profitul dezvoltării economice şi să analizeze riscul creditului....A fost o nebunie al cărui preţ îl plătim acum!
Acest sistem...în care se cer inteprinderilor randamente de trei-patru ori mai mari decât creşterea economică reală, acest sistem a mărit inegalităţile, a demoralizat clasele mijlocii, şi a alimentat speculaţiile pe pieţele imobiliară, a materiilor prime şi a produselor agricole.
Dar acest sistem, trebuie s-o spunem, pentru că ăsta este adevărul, nu este nici economie de piaţă, nici capitalism.
Economia de piaţă este piaţa reglementată, piaţa în serviciul dezvoltării, în serviciul societăţii, în serviciul tuturor. Nu este legea junglei...
Capitalismul nu este termenul scurt, este durata lungă, acumularea de capital, creşterea pe termen lung. Capitalismul nu este întâietatea dată speculatorului. Este întâietatea dată înteprinzătorului, recompensa muncii, efortului, iniţiativei. Capitalismul nu este diluarea proprietăţii, iresponsabilitatea generalizată...
Criza financiară nu este criza capitalismului. Este criza unui sistem care s-a îndepărtat de valorile sale fundamentale, care a trădat spiritul capitalismului( Ştiu, a mai fost un discurs de genul ăsta, în decembrie 1989!)
Criza actuală trebuie să ne incite să refondăm capitalismul pe o etică a efortului şi a muncii, să regăsim un echilibru între libertate şi regulă, între responsabilitate colectivă şi responsabilitate individuală. Trebuie un nou echilibru între Stat şi piaţă ...Un nou raport trebuie să se instaleze între economie şi politică prin punerea în operă a unor noi reglementări. Autoreglementarea care rezolvă toate problemele, s-a terminat. Laissez-faire, s-a terminat! Piaţa care are întotdeauna dreptate, s-a terminat!"
Cu Zeus la tribunal
Se pare că pe Băsescu fie l-au cam lăsat nervii din cauza corului de critici la adresa sa, considerat artizanul trocului cu CVTudor, fie că sondajele l-au penalizat drastic pentru cumetria PD-L cu PRM. Şi ce şi-a zis el? Că nu există soluţie mai potrivită pentru a ieşi din căcatul în care singur s-a vârât decât să-l dea în judecată pe un amărât de la "Cotidianul", Cristian Oprea. Motivele nici nu mai contează!
Traian Băsescu intră la intimidare, cu crampoanele înainte. Este un semnal dat presei, care şi-a cam luat-o în cap şi-l cam smotoceşte de la o vreme. Iar asta nu face bine la scorul electoral. Ştie că nu are cine-i da cartonaşul roşu pentru joc periculos. Dar cine ştie, s-or trezi şi pupincuriştii de la Cotidianul. Sunt curios ce va scrie, dacă va scrie, despre asta TRU...
Oricum , celor de la "Cotidianul", urarea strămăşească de "Să vă judecaţi bine"!
Cu Dumnezeu înainte şi Dracu după noi!
Numai Biblia şi blestemul oficializat la biserică mai lipseau din arsenalul luptei politice româneşti. Nu că nu s-ar fi gândit nimeni să le folosească, dar probabil că până de curând un dram de bun simţ i-a oprit s-o facă. Cei care au sărit pâtleazul în curtea absurdului şi a obscurantismului au fost, cum altfel, foştii parteneri din Alianţa de tristă amintire Dreptate şi Adevăr, transformată în Dileală şi Absurd. Cel care povesteşte pentru "România Liberă" cele pentrecute în vară la Buzău este deputatul PD-L Cezar Preda, candidat nefericit la Primăria Buzău.
"Liberalii au conditionat introducerea juramintelor pe Biblie pentru incheierea protocolului dintre cele doua partide. Ei au dorit sa semnam nu unul, ci doua protocoale, unul politic, altul care sa cuprinda juramantul religios. Nu aveau incredere in noi. Credeau ca-i tradam. Noi ce puteam sa facem? Sa refuzam juramintele pe Biblie? Asa chiar aveau motive sa creada ca noi o sa incalcam intelegerea". Liberalii si democrat-liberalii au semnat o intelegere pentru formarea majoritatii in Consiliul Judetean Buzau, insa, la inceputul acestei saptamani PNL a rupt acordul si a semnat o noua intelegere cu PSD. Potrivit spuselor liderului democrat-liberal, membrii PNL au insistat ca in iunie sa aduca un preot in fata caruia sa fie semnata intelegerea. Iar liberalii nu au cautat prea mult pentru ca aveau chiar unul inregimentat politic: primarul din Ramnicu Sarat, Viorel Holban. "Parintele, in persoana primarului din Ramnicu Sarat, ne-a tinut un expozeu, o prelegere religioasa a ceea ce inseamna sa juri pe Biblie, ce inseamna sa tradezi dupa ce ai jurat, consecintele asupra noastra si a familiei noastre daca nu respectam intelegerea", a spus liderul PD-L. Insa, potrivit declaratiei unui preot de la protopopiatul din Ramnicu Sarat, parintele Holban a fost suspendat din calitatea de preot. "El nu putea sluji in sutana, nu putea fi reprezentant al Bisericii Ortodoxe Romane", sustine parintele de la protopopiat."
Vă reamintesc un amănunt: Cezar Preda este deputat şi şef al Comisiei Parlamentare de Control al Activităţii SIE. M-aş topi de plăcere să aflu că atunci când sunt chemaţi la audieri şefii SIE trebuie să îndeplinească un ritual: la intrarea în sala de audieri sunt întâmpinaţi de un preot cu Biblia în mână, şi ei trebuie să jure cu mâna pe ea "să moară mama, să-mi saie ochii dacă nu spun adevărul!"
Apropo, asta n-ar fi o idee prea rea. Poate aşa, de teama blestemelor, aflăm şi noi cum a şters-o din România Omar Haissam!
Şi, dacă tot îmi las imaginaţia să zburde, parcă îi văd pe Tăriceanu cu Geoană, de-a stânga şi de-a dreapta IPF Daniel, jurându-şi credinţă veşnică pe patru ani, cu mâna pe "Biblia Hazlie", şi pe Băsescu într-un nor de pucioasă, trăgându-i şuturi în fund lui Boc!

joi, 25 septembrie 2008

Gluma anului
Muza inspiratului european al anului
Poate credeţi că aţi văzut tot ce se putea vedea în materie de absurd în minunata noastră patrie. Căreia i se potriveşte de minune numele de Republica Absurdă România. Ei bine, asta sigur nu vă trecea prin minte: Daniel Morar, provizoriul şef al DNA, se afla printre finaliştii pentru premiul "Europeanul Anului", fiind nominalizat la categoria "Inspiraţia anului", "pentru că a ridicat lupta anticorupţie la un nivel înalt". Aţi văzut o motivaţie mai suprarealistă decât asta?
La Bruxelles se joacă ceva ce nu are nimic de-aface cu fair-playul. Iar această nominalizare este un mizerabil joc politic, în favoarea unor interese care nici măcar ale unei naţiuni sau alta nu sunt. Aşa, măcar ştiam un rost şi o socoteală: e omul nemţilor, sau al franţuzilor, sau al italienilor, şi ne dau de înţeles că un anume interes al lor în România este prejudiciat. Nici asta nu e în regulă, dar măcar aşa funcţionează sistemul "serviciu contra serviciu".
Nu, aici este vorba de o nebuloasă de interese, ale unor birocraţi ai UE, ale unor ONG uri care se adapă cu bani europeni, ale unor cercuri politice mai mult sau mai puţin radicale, care-şi au proiectul lor în legătură cu România. Nu am apucat să cunoaştem serpăraia de la Bruxelles, dar va fi coşmarul nostru de aici înainte. Şi noi nu prea avem prieteni acolo, pentru că nici politică europeană nu avem. Asta e: Daniel Morar, inspiraţia anului!
Sfânta p#l@!
Adi Hădean, comentând pe blogul Chinezului elucubraţiile lui Patapievici, de ieri, din emisiunea Danei Grecu: "mai nou văd că statul român ne încurajează să ne prosternăm la sfânta p#l@." Păi nu suntem noi pulimea? La ce altceva să ne prosternăm? Bine, asta nu înseamnă că trebuie să devină religie de stat. Altminteri, de ce să nu ne ia de proşti Patapievici, dacă pulimea nu are de comentat şi scoate banul?
Băsescule, dă-i afară!
Traian Băsescu se lăuda ieri că-i dă afară pe consilierii juridici de la Cotroceni, dacă azi Curtea de Apel Bucureşti respinge contestaţia PRM, pe care el, la sfatul lor, o consideră îndreptăţită, din motive de ilegalitate a Hotărârii de Guvern care delimitează circumscripţiile uninominale în trei judeţe şi în Municipiul Bucureşti. "Vă asigur că dacă analiza sau avizul de legalitate pe care mi l-au dat juriştii de la Cotroceni nu este corect, ei rămân fără loc de muncă mâine, pentru că preşedintele s-a angajat într-o dezbatere publică în baza unui aviz dat de juriştii de la Cotroceni. Dacă premierul a primit un aviz de legalitate eronat şi nu este un truc, ar trebui să ceară ministrului Justiţiei să demisioneze mâine pentru că HG a fost avizată de ministrul Justiţiei, plus juriştii de la Palatul Victoria. Dacă avizul pe care l-am primit de la juriştii de la Cotroceni nu este corect, eu îi dau afară”.
Cum justiţia a respins-o, Băsescule, dă-i afară! Hai, nu poate fi atât de dureroasă decizia ca în cazul demisiei ăleia pe care ţi-o dădeai în cinci minute! Fii bărbat!
Grila de toamnă a TeleJustiţiei
Telejustiţia şi-a inaugurat grila de toamnă. Pe uşile DNA şi DIICOT, sub ochii haitei de jurnalişti avizi de noutăţi şi în lumina reflectoarelor intră şi ies persoane publice cu înalte funcţii în stat. Printre alţii, azi au fost la discuţii cu procurorii Viorel Hrebenciuc şi Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor. Nu contează în ce calitate, atâta vreme cât pe ecrane se lăfăie, cu roşu, următorul text: "Xulescu, audiat la DNA" . Cine mai stă să judece că este acolo în calitate de martor sau de învinuit? L-au chemat la DNA, e vinovat, mama lui de politician corupt!
Într-un fel, după discursul de ieri, din faţa unei săli ucigător de goale pentru orgoliul nemăsurat al lui Traian Băsescu, şi după afrontul lipsei din sală a ambilor preşedinţi ai Camerelor, era de aşteptat activarea DNA. O instituţie cu întreaga conducere în regim de provizorat, care o face şi mai puţin credibilă. O instituţie a cărei subordonare faţă de Traian Băsescu este indubitabilă.
Iar Traian Băsescu se amestecă direct în actul de justiţie, fără nicio reţinere şi fără ruşine(chiar aşa, când i-a fost lui ruşine?). Intervenţia sa de ieri seara, pe postul public de televiziune, pe marginea procesului privitor la legalitatea delimitării colegiilor electorale, proces care ar putea bloca procesul electoral în curs, poate fi un exemplu de presiune asupra Justiţiei." "Pana astazi, iata, presedintele nu s-a pronuntat pentru ca nu vrea vot uninominal, spuneau unii analisti la televiziuni. Declaratia mea nu are nicio legatura cu faptul ca astazi s-a judecat contestatia PRM privind impartirea, prin hotarare de Guvern, a colegiilor uninominale. Nu am vrut sa emit o declaratie ferma tocmai din cauza ca nu am vrut sa fiu acuzat ca vreau sa influentez decizia Curtii de Apel. Aceasta lege are elemente de ilegalitate. Sigur, trebuie sa asteptam decizia judecatorului. Dar aceasta lege are elemente de ilegalitate. Am vrut sa dau de inteles ca am in vedere aceasta problema. Este un lucru care trebuia lamurit. Aceasta este parerea mea. Dar maine ma voi supune si voi recunoaste orice decizie a judecatorului, indiferent care va fi ea."
Ce mai contează că CSM emite comunicate indignate, că vai, iar intervine politicul în Justiţie. Dacă a fost atât de căcăcios şi nu a discutat Raportul de Inspecţie privitor la activitatea DNA, care ar fi dovedit că este independent şi chiar se ocupă de situaţia din justiţie, acum degeaba bâzâie! Nu va fi laut în seamă de nimeni!
Chiar e groasă!
Discursul lui Bush a fost dramatic, şi, nota bene, este singurul, în timpul celor două mandate ale sale, dedicat special economiei. Cum spuneam, ideea de bază a discursului este: "Cetăţeni, săriţi cu marafeţii, recesiunea bate la uşă, întreaga economie este în pericol!" Sigur, cred că americanilor le este frică şi fără discursul lui Dubya, dar o porţie suplimentară nu strică.
N-am văzut, sau poate n-am fost eu prea atent, o umbră de autocritică, de punere în discuţie a sistemului, care a permis asemenea excese, excese care pun în pericol chiar existenţa lui. În schimb dedică o odă "capitalismului democratic(sic!): " In the long run, Americans have good reason to be confident in our economic strength. Despite corrections in the marketplace and instances of abuse, democratic capitalism is the best system ever devised."
Deci, atenţie bizoni! Alt sistem mai bun ca ăsta nu pupaţi voi! Ia daţi banii, că democraţia costă! Pe ce lume vă credeţi? Hai cu toţii la ghişeu, că băieţii de pe Wall Street au rămas fără bani de prime de Crăciun! "And together we will show the world once again what kind of country America is: a nation that tackles problems head on, where leaders come together to meet great tests, and where people of every background can work hard, develop their talents, and realize their dreams." Nu-i aşa că are umor micuţul?

miercuri, 24 septembrie 2008

E groasă!
Barack Obama este propulsat în frunte, în sondaje, de criza financiară , iar John McCain anunţă că-şi suspendă pentru o zi campania electorală şi doreşte să amâne pentru o altă dată prima confruntare faţă în faţă cu rivalul său democrat, pentră că vrea să se întoarcă la Washington, unde să încerce construirea unui consens în Senat în favoarea planului de salvare a sistemului financiar american.
Se pare că situaţia economiei americane, în special cea a sistemului financiar, este cu mult mai gravă decît o percepem şi decît ni se spune. Că e şi o doză mare de populism şi de oportunism electoral în decizia lui McCain, nu încape discuţie. Dar la fel de adevărat este că planul Administraţiei va trece greu prin Senat, pentru că legiuitorii se simt, într-un fel, traşi pe sfoară şi bănuiesc că în spatele presiunilor Administraţiei Bush stau interese private care nu au nimic de-aface cu nevoia de a pune rapid sub control o criză cu mare impact asupra economiei mondiale. E de urmărit cu atenţie!
Şi o ultimă veste: George W. Bush se va adresa poporului american în seara asta, la ora 21, ora locală. Vorbim mâine despre discurs, dar nu poate fi de bine. Probabil va face apel la consens şi va justifica necesitatea cheltuirii a 700 de miliarde de dolari din bani publici pentru a corecta eşecurilor pieţei. Că asta i-a spus domnului Tufiş colegul său de axă , Traian Băsescu, că este misiunea statului.
O problemă

Zice Traian Băsescu în discursul său de azi: "Structura economiei începe să dea semne de modernizare. Spre exemplu, sectorul serviciilor a ajuns să contribuie cu 50 la sută la formarea Produsului Intern Brut. " Şi mai zice că riscurile de derapaje macroeconomice vin şi din "creşteri ale salariilor mai rapide decât cele ale productivităţii muncii."
Nu ştiu cât de bun economist sunt eu, dar dacă jumătate din PIB se face în servicii, avem o problemă cu măsurarea productivităţii muncii în servicii şi cu modalităţile de creştere a ei. Să luăm un furnizor de servicii turistice. Productivitatea muncii de măsoară, simplist vorbind, împărţind numărul de excursii vândute la numărul angajaţilor. Fie că furnizorului îi trec pragul un turist, sau o mie, cheltuielile fixe sunt cam aceleaşi, iar pentru a funcţiona nu poţi să-i dai pe toţi afară, pentru a creşte productivitatea, pentru că mărirea intensităţii muncii este singurul factor de creştere a productivităţii în cazul de faţă.
Singura speranţă a furnizorului de servicii să-şi crească productivitatea este creşterea puterii de cumpărare a consumatorului, deci a salariilor, pentru a vinde mai multe excursii. Cel mai bun exemplu de acest gen este economia SUA, care are cea mai mare pondere a serviciilor în formarea PIB. Creşterea productivităţii depinde esenţial de creşterea veniturilor cetăţenilor. Cum salariile au stagnat, sau au scăzut, pentru cei mai mulţi dintre americani, era nevoie de o putere suplimentară de cumpărare, asigurată prin credite de consum extrem de ieftine. Numai restanţele de plată la creditele pe card reprezintă 25% din PIB ul SUA! Iar aceste credite ajung o povară, deşi cifrele productivităţii arată bine.
Şi încă ceva: există, peste tot în lume, limite naturale ale creşterii productivităţii. Când acestea sunt atinse, ai de luat nişte decizii sau trebuie să renunţi la iluzia creşterii permanente a productivităţii muncii.
Şi atunci, ce facem? Nu mai creştem salariile, pentru a nu derapa macroeconomic, sau creştem salariile pentru a creşte productivitatea muncii în servicii?
România din discursuri
Vă propun un experiment: citiţi şi analizaţi discursul lui Traian Băsescu de azi prin comparaţie cu discursul similar al lui Ion Iliescu din decembrie 2002.
Să vedem ce anume s-a schimbat în perceperea realităţilor României şi dacă temele discursurilor s-au modificat sau, într-o formă sau alta, rămân aceleaşi?
Ion Iliescu

Consider că perioada 2003 – 2007 va marca sfârşitul unui ciclu de reforme, lansat la începutul anilor ’90 şi care a adus România în situaţia normalităţii democratice şi a compatibilităţii cu valorile lumii occidentale. Aderarea la Uniunea Europeană şi la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord presupune, însă, adaptarea reformelor – politice, economice, sociale şi militare – la noul stadiu al evoluţiei societăţii româneşti, astfel încât ţara noastră să deţină instrumentele, mecanismele şi resursele necesare asumării responsabilităţilor şi obligaţiilor care decurg din noul său statut.
Rămân adeptul ideii că reducerea decalajelor, multiple şi cu vechi rădăcini istorice, care despart ţara noastră de ţările dezvoltate depinde în mod decisiv de plusul de valoare pe care-l pot aduce în beneficiul întregii societăţi româneşti gândirea ştiinţifică, cercetarea universitară şi academică, aplicaţiile tehnologice de vârf. Perspectivele externe ne oferă noi oportunităţi de creştere a nivelului investiţiilor străine şi autohtone, dar ne şi obligă să ne revizuim modul în care răspundem la sfidările noi care ne stau în faţă...
Îmi propun ca următorii doi ani ai mandatului meu de şef al statului să-i consacru definirii, împreună cu toate forţele politice responsabile, cu parteneri sociali şi cu reprezentanţi ai societăţii civile a unui proiect de Strategie pentru Dezvoltarea Durabilă a României. Acest proiect este menit să integreze valorile, instituţiile şi evoluţiile pozitive din ultimii doisprezece ani şi să deschidă o nouă dimensiune a reformelor: cea a dezvoltării durabile şi a consolidării poziţiei României în structurile europene şi euro-atlantice, în condiţiile globalizării şi generalizării tehnologiilor informaţionale.
Proiectul Dezvoltării Durabile va trebui să răspundă nevoilor reale ale economiei şi societăţii româneşti, să permită reducerea rapidă a decalajelor istorice de dezvoltare care ne despart de ţările industrializate şi să ne ajute la îmbogăţirea şi actualizarea identităţii noastre naţionale prin integrarea valorilor occidentale. Caracteristica de bază a acestei construcţii şi, totodată, o condiţie esenţială a reuşitei sale va trebui să fie, în opinia mea, stabilitatea pe termen lung. Este vorba, desigur, de o stabilitate ce presupune, în mod firesc, opţiuni şi mijloace de expresie politică diferite. Este, însă, o acută nevoie de continuitate în acţiuni şi de asigurarea independenţei relative a modelului de transformare economico-socială faţă de ciclurile electorale. În plan politic, principala prioritate rămâne perfecţionarea instituţiilor şi mecanismelor bunei guvernări.
Sunt convins că, în ciuda unor slăbiciuni şi a unor abordări conflictuale care încă mai persistă, viaţa politică românească a intrat într-o normalitate democratică, bazată pe dialog civilizat şi constructiv. Această evoluţie pozitivă contribuie la treptata marginalizare a tendinţelor extremiste, indiferent de natura lor... Pe fondul unei vizibile şi progresive dezindustrializări a ţării, economia românească are probleme cu propria-i renaştere, ce trebuie să se producă pe criterii de competitivitate, productivitate şi profitabilitate. În viitor, va trebui să ne bazăm mai mult în susţinerea creşterii economice pe consumul intern şi, îndeosebi, pe dezvoltarea serviciilor, pe refacerea şi încurajarea activităţilor din sectorul terţiar – care, peste tot în lumea dezvoltată, au o pondere importantă în formarea PIB.
O sarcină importantă a statului în viitor o reprezintă dezvoltarea armonioasă, echilibrată şi echitabilă a teritoriului României, pentru eliminarea diferenţelor de dezvoltare dintre regiuni şi micşorarea discrepanţelor dintre oraş şi sat. Trebuie să acordăm o mare atenţie zonelor mono -industriale, unde s-au creat adevărate pungi de sărăcie.
Un domeniu economic sensibil îl reprezintă agricultura. Vom fi obligaţi să luăm măsuri ferme, de natură legislativă, economică, financiară şi tehnologică pentru a depăşi stadiul de agricultură de subzistenţă, pentru a stimula agricultura ecologică şi pentru a diversifica activităţile economice de la sate. Avem nevoie de un nou model de dezvoltare economico-socială a satului românesc, care să ducă la valorificarea potenţialului uman şi al celui natural al zonelor rurale – la dezvoltarea economiei rurale, aşa cum acest concept este tratat şi aplicat în ţările europene.
Un rol important îl vor juca administraţiile locale. Prin atribuţiile care le revin ca urmare a procesului de descentralizare şi de creştere a autonomiei administrative, ele au răspunderi extinse în materie de planificare economică şi de stimulare a proceselor investiţionale, cărora nu întotdeauna au fost pregătite să le facă faţă. Avem multe de făcut pentru a pregăti comunităţile locale în vederea asumării depline şi responsabile a noilor lor sarcini, subsumate dezvoltării echilibrate a întregului teritoriu. Procesul de descentralizare trebuie să continue, concomitent cu îmbunătăţirea organizării administrativ-teritoriale, care să o facă mai flexibilă şi mai permisivă, mai deschisă parteneriatului public-privat. Nu este vorba de desfiinţarea judeţelor, ci de crearea condiţiilor legale pentru întărirea cooperării lor în plan economic şi social, pentru mari proiecte de infrastructuri şi pentru amenajarea complexă a teritoriului, inclusiv pentru proiecte de protecţie a mediului.
În plan social, principala problemă a României rămâne în continuare sărăcia şi, legată de ea, degradarea volumului şi calităţii prestaţiilor serviciilor publice de educaţie, sănătate, protecţie socială, transporturi şi telecomunicaţii. Constituţia României garantează unele drepturi şi libertăţi considerate fundamentale; or, sărăcia îngrădeşte aceste drepturi şi libertăţi, la fel şi reducerea prestaţiilor sociale exercitate prin intermediul serviciilor publice. Nu putem transforma în marfă educaţia, sănătatea, siguranţa vieţii şi a bunurilor cetăţenilor!
Ca viitori membri ai Uniunii Europene, avem obligaţia să integrăm valorile, principiile şi mecanismele “modelului social european”, care promovează egalitatea şanselor, justiţia, echitatea şi solidaritatea socială, formarea profesională continuă, egalitatea între sexe, lupta împotriva excluderii şi a discriminărilor, combaterea activă a sărăciei, protecţia copiilor şi a adolescenţilor împotriva oricăror forme de violenţă, accesul universal la educaţie şi sănătate. În aceşti ani ai tranziţiei s-a produs o periculoasă polarizare socială, care începe să se manifeste şi în domeniul cunoaşterii şi al accesului la educaţie şi informare necesare pentru dezvoltare şi pentru împlinire personală.
În această privinţă, mesajul meu este că trebuie să devină o prioritate elaborarea, pentru prima oară în istoria României, a unui model social modern, în care să-şi găsească răspunsuri realiste probleme importante, care privesc serviciile publice, asigurările sociale, sistemul de pensii, venitul minim garantat şi salariul minim, rolul sindicatelor, al patronatelor şi al Consiliul Economic şi Social...
Am realizat mult în ceea ce priveşte apariţia şi consolidarea proprietăţii private. Dar acum apare un nou risc – acela al apariţiei unei proprietăţi private din ce în ce mai polarizată, într-o piaţă din ce în ce mai îngustă. Aici se află unul dintre marile pericole la adresa căilor normale ale dezvoltării economice: pericolul unei malformări a pieţei, prin încurajarea şi protejarea afacerilor de grup, în „caste” ce aparţin unora şi aceloraşi reţele de interese. Trebuie să mergem la rădăcinile fenomenului, să spargem acest „capitalism de cumetrie” care s-a format în România, unde un grup de indivizi interesaţi parazitează finanţele statului, naţionalizând pierderile lor şi reţinând tot profitul.
Aceşti oameni nu au culoare politică, nu au morală şi nici nu le pasă de societate. Banii îi fac să se creadă imuni la orice încercare de asanare a mediului economic şi chiar şi în faţa legii. Mi se pare cinic şi sfidător ca oameni care au datorii de sute sau mii de miliarde de lei să ducă o viaţă de lux şi, totodată, să cumpere pe nimic proprietatea publică. După cum tot anormal este ca societăţile şi companiile de stat cu pierderi să plătească salarii grase, fără justificare în rezultatele activităţii acestora. Mai există şi o percepţie deformată asupra fenomenului. Exagerarea lui mediatică, paradoxal, în loc să-l reducă, îl amplifică. Nu orice încălcare a legii este un act de corupţie şi este bine să nu transformăm totul în spectacol mediatic. Legea trebuie aplicată, dar respectând cu stricteţe atât prezumţia de nevinovăţie, cât şi demnitatea celui cercetat – atâta vreme cât nu s-a ajuns la un verdict clar şi definitiv. Privarea de libertate să reprezinte consecinţa adunării şi sistematizării probelor – şi nu premisa obţinerii acestora, în condiţii de detenţie! Trebuie, de asemenea, să eliminam spectacolul degradant, primitiv al punerii în cătuşe a unor oameni, fără discernământ !
Există pericolul real ca România, dacă nu face rapid progrese vizibile în combaterea corupţiei, să fie percepută ca un candidat neviabil la integrarea europeană şi euro-atlantică şi să fie marginalizată. De aceea, doresc să atrag atenţia asupra unui fenomen periculos: acela al contestării permanente şi nejustificate a statului şi a autorităţii sale. România şi toate naţiunile moderne şi civilizate au nevoie de stat. Statul nu este duşmanul, ci partenerul firesc şi natural al cetăţeanului şi al întreprinzătorului privat. Ne-am desprins dintr-o experienţă istorică nocivă – a statului totalitar. Dar nici cealaltă extremă nu e folositoare comunităţii sociale. Un stat slab şi fără autoritate este un stat care cade pradă corupţiei, birocraţiei, grupurilor de interese şi în care cetăţeanul este victima tuturor abuzurilor.
Traian Băsescu

România are două deficite majore. Un deficit de alocare eficientă a resurselor şi un deficit de democraţie. Unul îl determină pe celălalt şi invers.
Pentru că nu alocăm eficient resursele, nu reuşim să consolidăm statul democratic. Pe de altă parte, pentru că nu avem suficientă democraţie politică, economică şi socială, nu reuşim să alocăm şi să utilizăm eficient resursele. Ca urmare, în viaţa sa publică şi privată, cetăţeanul pierde pe toate planurile – politic, economic, social şi cultural.
Acest impas al României este ilustrat de realităţile din ţară. În principal, eficienţa economică şi nivelul de trai sunt mult mai mici în România comparativ cu majoritatea statelor Uniunii Europene. Produsul Intern Brut pe locuitor din România nu reprezintă decât circa 40 la sută din media europeană. Intensitatea energetică este, de asemenea, foarte mare. Din acest ultim punct de vedere ne aflăm pe penultimul loc în Uniunea Europeană.
Structura economiei este una dintre cele mai înapoiate din cadrul Uniunii. 30 la sută din populaţia ocupată a ţării lucrează în agricultură, ceea ce înseamnă cel puţin de două ori mai mult decât în restul statelor membre. Practic, productivitatea muncii din agricultură şi randamentele la hectar sunt foarte mici. Spre exemplu, în anul 2005, în domeniul cerealier - în care România are cele mai bune condiţii naturale din Europa - producţia medie de porumb la hectar a fost de circa 3.950 kg, în timp ce în Germania a fost de peste 9.200 de kg. În concluzie, România alocă ineficient cel mai important factor de producţie: mâna de lucru.Înregistrăm mari discrepanţe de dezvoltare teritorială. Astfel, Produsului Intern Brut pe locuitor în regiunea Bucureşti-Ilfov este 16760 euro, de trei ori mai mare decât cel din zona Moldovei de Nord Est, unde Produsului Intern Brut pe locuitor este de numai 5430 euro. În acelaşi timp, şase din regiunile României fac parte din grupul celor mai puţin dezvoltate 15 regiuni ale Uniunii Europene.Înregistrăm şi evoluţii îngrijorătoare ale unor indicatori care reflectă nevoia urgentă de reforme structurale. Am în vedere, în principal, deficitul de cont curent şi deficitul comercial.În concluzie, în condiţiile în care România este o ţară relativ dotată cu factori de producţie naturali – petrol, gaze naturale, cărbuni, uraniu, diverse minereuri feroase şi neferoase, bazin hidrografic şi cele mai bune condiţii naturale pentru agricultură din Europa – cele de mai sus susţin ideea că irosim resursele, că le alocăm şi le utilizăm ineficient.
Problemele noastre sunt deci, cu ce eficienţă, cum şi spre ce obiective alocăm resursele. A depăşi această stare de fapt înseamnă a creşte semnificativ – nu doar a ameliora – productivitatea muncii, singura bază economică solidă pentru a spori nivelul de trai şi calitatea vieţii.
Creşterea productivităţii muncii şi, pe această bază, a nivelului de trai - în condiţiile recuperării decalajelor faţă de media Uniunii Europene – trebuie să fie un obiectiv strategic al tuturor guvernelor, al tuturor oamenilor politici, în următorii 15-20 de ani.România are nevoie de timp pentru a realiza un salt în eficienţă. Este necesar – dar, nu şi suficient - să ne propunem creştere economică mare: de 5-7 la sută anual. Trebuie fixate, însă, şi obiective strategice de natură structurală, calitative, a căror atingere presupune perioade mari de acţiune coerentă.
Consider că este necesar şi posibil să atingem obiectivul strategic de reducere a ponderii populaţiei ocupate în sectorul agricol, la 10-15 la sută, la orizontul anilor 2015-2020. Adică înjumătăţirea gradului de ocupare în agricultură în următorii 10-15 ani, prin preluarea forţei de muncă de către alte domenii. Şi aceasta în condiţiile creşterii ratei de ocupare la nivelul de 70 la sută - conform orientărilor actuale ale Uniunii Europene – ceea ce înseamnă creare de locuri de muncă în alte sectoare, mai ales în servicii. O modificare structurală de asemenea amploare a locurilor de muncă în mediul rural ar reprezenta o îmbunătăţire radicală a alocării şi utilizării eficiente a mâinii de lucru în România. Înseamnă îmbunătăţirea semnificativă a calităţii locurilor de muncă şi, implicit, a veniturilor cetăţenilor.
Ar fi a doua tranziţie a României, tranziţia spre o structură modernă a economiei, spre eficienţă, spre nivel de trai mai înalt. Ea ar fi în favoarea tuturor – dar, în mod direct, în favoarea locuitorilor satelor, adică în favoarea a 45 la sută din populaţia ţării. Reducerea locurilor de muncă în agricultură şi generarea acestora în alte sectoare presupune un efort uriaş de planificare strategică. Pentru a realiza această modernizare calitativă a structurii locurilor de muncă din zona rurală este necesar să crească randamentele şi productivitatea muncii în agricultură, să se urbanizeze satele, să se creeze întreprinderi – mai ales mici şi mijlocii – în satele urbanizate. Trebuie o nouă concepţie practică în dezvoltarea locală şi regională – bazată pe descentralizare şi dezvoltare policentrică...
Trebuie acţionat urgent şi responsabil pentru accelerarea reformei statului şi a instituţiilor, în scopul de a creşte capacitatea de a aloca eficient resurse şi de a planifica strategic, dar şi de a-l apropia statul de realităţile oamenilor.
În acest sens, în primul rând este nevoie să ne definitivăm organizarea instituţională pornind de la o abordare clară a rolului statului în economie. Avem nevoie de mai multă concurenţă. Ca urmare, este esenţial să avem un sistem integrat de pieţe funcţionale. Să dăm libertate mai mare sectorului privat - care, oricum, produce mai mult de 70 la sută din Produsul Intern Brut. Este loc pentru mai multă concurenţă în energie, în aprovizionarea cu apă a populaţiei, irigaţii, achiziţii publice sau consultanţă pentru proiecte finanţate prin fonduri publice. Ca urmare, să limităm intervenţia statului numai la cazurile de eşec de piaţă. Statul să se ocupe de planificare strategică, de reglementare, de bunuri publice, de protecţia socială.
În al doilea rând, este nevoie de raţionalizare instituţională. Avem un mare număr de agenţii, de autorităţi, oficii etc. Avem multă birocraţie - aprobări, avizări, autorizări şi altele - care generează uşor rente pentru funcţionari. Acesta este cel mai mare pericol al sistemului instituţional românesc. Rentele în instituţiile de stat, dacă nu sunt eliminate, pot orienta evoluţia statului român spre un stat discreţionar. Un stat fără reguli, fără proceduri, fără obiective strategice, fără suport social şi care nu creează oportunităţi şi bunăstare pentru toţi cetăţenii săi. Un stat care favorizează corupţia şi afectează grav atât eficienţa cât şi democraţia.Astăzi, deficitul de democraţie se manifestă, în primul rând, prin faptul că instituţiile publice nu funcţionează plecând de la respectul intereselor şi protejarea drepturilor fiecăruia dintre cetăţenii români. Acest deficit de democraţie poate fi observat în mai multe domenii: întârzierea descentralizării, problema capacităţii reduse de combatere a infracţionalităţii în general şi corupţia sau dificultatea cooperării între puterile Statului.
Incapacitatea de a promova o reală descentralizare este dovedită de faptul că legea cadru a descentralizării din 2006 a rămas doar un fundal legal lipsit de conţinut. Cea mai mare parte a serviciilor publice rămân, prin intermediul serviciilor deconcentrate, la cheremul birocraţilor sau al reţelelor de influenţă politică din Bucureşti. S-a ajuns la situaţia absurdă ca o bună parte din deciziile adoptate în şedinţele de guvern să fie simple transferuri de proprietăţi între diferite componente ale administraţiei publice. Nu numai că descentralizarea a bătut pasul pe loc în ultimii ani, dar în 2008 am înregistrat chiar un regres: formula automată de alocare a fondurilor de reechilibrare între localităţile unui judeţ a fost abolită şi am revenit la puterea arbitrară a consiliilor judeţene. Arbitrare, cu tot cortegiul lor de abuzuri, rămân şi multe din deciziile privind alocarea fondurilor de la nivel central pentru diferite localităţi. Această situaţie adânceşte discrepanţele între diverse zone ale ţării, menţinând localităţi cu potenţial extraordinar la periferia societăţii. S-a ajuns la adevărate linii de demarcaţie socială ca urmare a alocării arbitrare de fonduri.
Un scop primordial al instituţiilor statului este protejarea simplului cetăţean de orice abuz. Iar principalul abuz cu care se confruntă românii în fiecare zi rămâne corupţia. Corupţia diminuează încrederea românilor în viabilitatea Statului de drept, iar incapacitatea instituţiilor statului de a răspunde acestui fenomen a ajuns să pună sub semnul întrebării chiar corectitudinea admiterii României în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.