duminică, 31 august 2008

Vara trece, toamna vine...
Asta da, dileală!
Dacă vreţi să vedeţi ce înseamnă adrenalină, priviţi acest filmuleţ. Este splendid, sunt imagini superbe, de-ţi taie răsuflarea! Numai că ele sunt filmate din cockpitul unui avion de vânătoare Hawker Hunter, care a aparţinut armatei elveţiene a aerului, iar după ce a ieşit din uz a fost cumpărat de particulari cu bani, amatori de senzaţii tari. Diliii noştri pe motociclete sunt nişte dulci copii nevinovaţi pe lângă tipul care face acrobaţie în Alpi, la mare viteză, la manşa unui fost avion de vânătoare. Luaţi de vedeţi!
Ucişi de comision
Astăzi, încă un soldat român şi-a pierdut viaţa în Afganistan, iar patru dintre camarazii săi au fost răniţi, după ce TAB ul în care se aflau a trecut peste un Dispozitiv Exploziv Improvizat. Ca de obicei, analiştii de serviciu au găsit explicaţia: comuniştii sunt de vină, pentru că au importat şi au fabricat tehnică sovietică. Şi ea, tehnica sovietică, e un rahat pe lângă tehnica americană, superioară prin definiţie, pentru că e americană!
Evident, după această afirmaţie vine următoarea: trebuie să importăm neapărat armament occidental, ca să nu ne mai moară soldaţii în Irak şi în Afganistan. Toată lumea aşteaptă cele 31 de transportoare LAV III, care înseamnă Light Armoured Vehicle, adică vehicul blindat uşor. Întrebarea este: în afară de comisionul aferent, băgat în buzunar de maeştrii combinaţiilor cu armament, oferă LAV III o protecţie mai bună personalului din interior la trecerea peste DEI decât transportorul românesc "Zimbrul"?
Mai mult, în România a fost dezvoltat un nou vehicul de luptă al infanteriei, după cele mai noi standarde de protecţie, SAUR 1, dar onor Armata Română nu a comandat nici unul! Pentru că, fiind produs de o inteprindere de stat, galonaţii noştri nu primesc comision! Că statul nu dă comision!
Este greu să proiectezi un vehicul de luptă al infanteriei capabil să reziste dispozitivelor improvizate, fără să devină un dinozaur obez. Israelienii au făcut aşa ceva, folosind cutia blindată de la tancurile sovietice T55, capturate de la egipteni. De unde se vede că nu cu oţelul rusesc pentru blindaje este problema.
O mină este o mină, ştii câte kilograme de exploziv are, cum se comportă în timpul exploziei. Un DEI este imprevizibil. Tot ce poţi face este să încerci să minimizezi efectele lui în interior: cum dispui muniţia, să nu explodeze prea uşor, cum protejezi cutia blindată împotriva eventualelor incendii, cum disipezi, dacă poţi, suflul exploziei, deşi într-un spaţiu închis, rusesc sau american, undele de şoc se comportă la fel, cum evacuezi rapid ocupanţii, şi cam atât, eventual o Biblie în plus, că nu strică!
Este adevărat că TAB ul nu a fost proiectat să fie exploatat în clima din Irak sau din Afganistan. Nu ne-am propus niciodată să ne hârjonim cu talibanii prin munţi, şi nici cu irakienii prin deşert. Dar de când am participat la acţiunile de menţinere a păcii în Angola puteam să începem un proces de modernizare a tehnicii de luptă. Suntem de şase ani în cele două teatre de luptă. Toţi au avut acelaşi tip de probleme cu noi când este vorba de DEI. Numai în Irak au murit până acum 1805 soldaţi ai coaliţiei din cauza acestor dispoziţive. Este o cifră uriaşă!
Nu puteam face un schimb de experienţă cu americanii, pentru a mări rata de supravieţuire după astfel de atacuri? Sau cu israelienii? Este vorba în special de noi materiale, pentru a proteja suplimentar cutia blindată, în partea inferioară. Iar ca să montezi aer condiţionat sau noi tipuri de echipament de comunicaţii nu-ţi trebuie prea mare ştiinţă!
De fapt, soldaţii noştri sunt ucişi de comision, nu de TAB uri, care îşi fac treaba pentru care au fost construite. Am distrus industria de apărare, mai ales institutele de cercetare-proiectare specializate, am distrus sectorul naţional de cercetare-dezvoltare, care ar fi trebuit să ofere industriei de apărare materiale şi tehnologii. Iar ceea ce cumpărăm este scump, prost, insuficient, şi inadecvat misiunilor Armatei Române. Dar schema funcţionează: tot ce-i românesc este prost. Să importăm, să vedeţi ce armată modernă vom avea! Nu vom avea, pentru că nicio ţară nu-şi permite o dependenţă de 100% de importuri.
Dumnezeu să-i odihnească pe cei căzuţi la datorie!
PS: Teodor Meleşcanu a confirmat că TAB ul a rezistat exploziei, cutia blindată nu a fost străpunsă. Numai că transportorul s-a răsturnat. Probabil că cel decedat se afla pe jumătate ieşit din TAB, la mitraliera exterioară. Numai că avem şi maşini de luptă ale infanteriei cu turele automate, care sunt telecomandate din interior. De ce nu le trimitem pe acelea în teatrele de operaţii? Şi apropo: Radu Tudor, de la Antena 3, e plătit cu juma de normă de firmele străine de armament? Că prea le promovează interesele! Şi cu câtă pasiune!

sâmbătă, 30 august 2008

De ce se duc, cum vin?
Luni, la Bruxelles are loc Consiliul European Extraordinar, convocat de preşedinţia franceză a Uniunii Europene, la cererea unor ţări membre, în frunte cu Marea Britanie, Polonia şi ţările baltice, consiliu dedicat examinării relaţiilor cu Rusia, în lumina conflictului din Georgia.
Se prefigura posibilitatea adoptării unor sancţiuni împotriva Rusiei, lucru evocat de ministrul francez de externe, Bernard Kouchner. La nici câteva ore după declaraţia ministrului francez, un diplomat francez de rang înalt a dezminţit afirmaţiile şefului său: "În această etapă, nu ne aşteptăm la o decizie a Consiliului European privind sancţiuni", a precizat oficialul, sub protecţia anonimatului, adăugând că relaţiile dintre Rusia şi Uniunea Europeană vor fi "sub observaţie" cât timp acordul de pace în şase puncte mediat de Franţa nu este respectat"( sursa: Mediafax).
De ce s-au sucit europenii aşa repede? De ce li s-a blegit fermitatea? Explicaţia o găsim în articolul care o să apară luni în săptămânalul german "Der Spiegel", articol evocat de "Le Monde". Jurnaliştii germani citează rapoarte ale observatorilor OSCE, care confirmă varianta rusă a desfăşurării evenimentelor şi acuză Georgia că a declanşat conflictul.
România e membră a OSCE. A ştiut sau nu despre existenţa şi conţinutul rapoartelor observatorilor OSCE? Dacă da, de ce niciun oficial român nu a pomenit de ele? Măcar pentru a echilibra lucrurile, dacă nu pentru altceva. Dacă nu au ştiut, nu este cazul unui protest ferm, şi al cererii unei anchete oficiale, pentru a afla cine a ascuns date importante membrilor organizaţiei?
Ce-i foarte grav în toată această poveste? Faptul că, ţinând aceste rapoarte la sertar, departe de ochii publicului, OSCE putea genera o escaladare a confruntării ţărilor europene cu Rusia. Şi aşa liderii europeni îi vituperau pe ruşi, mediile de informaţii făceau din ruşi nişte bestii, care strivesc o jună democraţie sub şenilele tancurilor. Asta în timp ce, aşa cum demonstra acum mai bine de două săptămâni "Le Canard Enchaine" , instructorii militari americani reglau tirul artileriei georgiene, care pilona Ţincvali, ucigând sute de civili. Cine şi de ce a dorit escaladarea războiului în Caucaz?
Cum vor mai avea acum aceşti lideri europeni nu obrazul(că în politică obraz nu există!), ci capacitatea de a mai fi arbitri în acest conflict, dacă ignoră faptele şi se folosesc de prilej pentru a regla conturi mai vechi sau mai noi cu ruşii, mimând grija faţă de georgieni?
Şi atunci, de ce se întâlnesc la Bruxelles cei 27 plus 2 papagali(nu, nu s-a mărit UE, dar noi şi polonezii, având supraproducţie de papagali, trimitem câte doi!)? Ca să aibă de unde veni? Ca să dovedească unitatea Europei în faţa "ameninţării" Rusiei? Unitate care nu există nici măcar pe hârtie! Sau doar ca să aibă de unde să vină, cu coada între picioare?
N-am văzut nici cea mai mică dezbatere publică asupra subiectului: România ar fi fost sau nu de acord cu sancţiunile propuse? Cum vede România relaţiile UE cu Rusia: conţinut, obiective, mecanisme? Confruntare sau cooperare? Este Rusia o parte a soluţiei în conflictele îngheţate, sau doar o parte a problemei? Dacă se discută luni acordarea MAP Georgiei şi Ucrainei, noi ce poziţie adoptăm? E o decizie care aduce mai multă securitate pe continent, sau doar noi conflicte cu Rusia? Întrebări ar mai fi, răspunsuri din partea responsabililor statului român nu avem.
În încheiere, le recomand celor doi papagali ceva lectură de călătorie, aici, aici şi aici. De dragul interesului naţional, dacă mai ştiu ce e acela. Deşi sigur le este mai uşor să citească unul etichetele de pe sticle, celălalt prospectele de prezentare de la Citroen...
Gori arde când vrea Levy!
Scriam, nu cu mult timp în urmă, despre un reportaj publicat de Brenard-Henri Levy în "Le Monde", reportaj extrem de părtinitor, practic până la deformarea realităţii. La noi articolul lui a trecut neobservat, deşi ar fi fost muniţie excelentă pentru rusofobia "analiştilor" şi a "civicilor" cu vocaţie "de mamă a răniţilor" pentru cei din tabăra "bună".
La francezi articolul a fost mult prea "observat", stârnind critici acerbe în blogosferă, dar şi pe forumul ziarului, iar "Le Monde şi-a luat porţia de cucuie din partea cititorilor cât pentru un an, drept pentru care în ediţia de azi jurnalul se simte obligat, prin vocea(de fapt, tastatura!) moderatoarei Veronique Maurus(sic!) să-şi facă datoria faţă de cei care au protestat şi să se explice. Scuzându-l pe Bernard-Henri Levy, ziarul se scuză, mai ales pentru poziţia mult prea partizană şi necritică faţă de georgieni. " Une question demeure : était-il légitime de publier, sous l'apparence d'un reportage, un récit prenant aussi clairement parti pour les Géorgiens ? BHL n'est pas journaliste et ne le prétend pas. "J'assume ma subjectivité", dit-il. De fait, dès le premier paragraphe, le lecteur savait à quoi s'en tenir, d'autant mieux que le texte était présenté comme le "témoignage" d'un "philosophe et essayiste". Le Monde a toujours publié ce genre de récits, qu'ils soient signés John Le Carré, Mario Vargas Llosa ou François Maspero. En sus et non à la place des reportages de ses envoyés spéciaux - c'était le cas. "On peut imaginer une présentation qui distingue encore mieux ces textes des reportages du Monde", commente Alain Frachon, directeur de la rédaction.
A, bun! O frecţie! Vom pune etichete mai vizibile! Dar tot ce vinde ziarul veţi cumpăra! Şi clişeE(uri)le vor fi toate prezente, pentru că, nu-i aşa, filosofii nu sunt jurnalişti, să fie obligaţi la o minimă decenţă în partizanatul lor. La ei, ca la noi! Ce diferă este stilul în care ziarul îi bagă în pizda mă-sii pe cititori: la noi se petrece de-a dreptul, la ei pe ocolite!
Cu toate astea, criticile virulente ale cititorilor, care vin pe fondul unei crize pe care o traversează de ceva vreme ziarul, aflat în căutarea unei identităţi în acord cu aşteptările noii lui generaţii de cititori, l-au obligat să publice tot azi un reportaj scris de oamenii săi, nu de contributori externi. "Anatomia unui conflict" este o încercare de echilibrare a balanţei, insuficientă însă, în opinia mea. Cu o floare...
Şi un mic exemplu de manipulare de presă: două fotografii ale aceleiaşi clădiri oficiale din Gori, cea care are în faţa ei statuia lui Stalin, neatinsă de război. Prima este o fotografie de amator, cealaltă a apărut în Los Angeles Times, şi aparţine unui profesionist, care ştie ce să facă atunci când are ceva de spus, fără să fie acuzat că minte!

Cum va ajunge Elodia premier
Zeus numind-o pe Elodia premier
Deranj mare în vivariul pupinbăsesc, după anunţul de ieri al celor doi lideri de partid, Călin Popescu Tăriceanu şi Mircea Geoană, că partidele pe care le conduc i-au desemnat să ocupe funcţia de premier, în cazul în care partidele lor vor câştiga alegerile. Nu l-am pus la socoteală pe Stolojan, că era în slip şi nu poţi lua în serios pe cineva care face politică în piscină!
Unul Bleen, foarte activ pe forumul celor de la "Cotidianul", face mişto de toţi trei, întrebându-i dacă i-au cerut voie lui Băsescu să vorbească, pentru că, vezi doamne, Constituţia îi dă voie Marelui Beţiv să numescă pe cine vrea el premier, chiar şi în condiţiile în care un partid ar avea majoritatea absolută în Parlament.
În argumentaţia lui Bleen, şi a altora ca el, este vorba nu doar despre o suprainterpretare a prevederilor Constituţiei, ci şi de o citire incompletă şi lipsită de bună credinţă a ei. De fapt, în Constituţie totul începe de aici: "ARTICOLUL 2(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum."
Mai pe româneşte, organismele reprentative sunt: Parlamentul, consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale. Nu scrie nicăieri că poporul român dă dreptul unei singure persoane să exercite suveranitatea naţională în locul lui. Că Băsescu nu e Ludovic al XIV lea!
Doi: ignorând voinţa partidelor, şi numind cu de la sine putere un premier, Traian Băsescu ar încălca grav voinţa populară. Cetăţenii României ştiu(cum ştiau şi în 2004!) că partidul X va numi drept premier pe Y, în cazul în care va va câştiga alegerile. Şi vor vota în cunoştinţă de cauză partidul dorit, cu propunerea lui de premier cu tot.
Trei: în cazul în care Traian Băsescu ar trece peste voinţa partidelor, şi ar numi pe cine vrea muşchii lui premier, am asista la desfiinţarea de facto a pluripartitismului, implicit a democraţiei în România şi la întoarcerea la regimul partidului unic. Ne-am întoarce la situaţia de dinainte de 1989, în care Nicolae Ceauşescu hotăra, după discuţii formale în CPEx(în cazul de faţă la Cotroceni) cine va fi premierul. Toate partidele şi-ar pierde autonomia decizională, şi am avea un soi de ghiveci politic, cu Băsescu staroste peste ele.
Asta ar contraveni grav Constituţiei, care la Articolul 1, punctul(3) , spune: "România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate."
Poate ne spune Bleen cum ar mai fi garantat pluralismul politic, când Traian Băsescu ar decide în locul organelor democratic alese ale partidelor. Că nici Tăriceanu, nici Geoană nu s-au trezit vorbind aşa, să se afle în treabă, ci au în spatele lor un proces de decizie colectivă. Cine este Traian Băsescu, să-şi aroge dreptul de veto în decizia partidelor din România? Dacă vrea, să-i dea palme şi şuturi în cur lui Boc. Dar atât!
Şi uite aşa la toamnă o putem avea pe Elodia premier, dacă ne luăm după mintea lui Băsescu şi a pupinilor care stau călare pe tastaturi, să ne explice cum le va face el şi le va drege nesimţiţilor care au tupeul să facă politică fără să-l întrebe pe Iubitul Conducător.

vineri, 29 august 2008

Cutia cu vechituri
Wasilla, Alaska
Aţi auzit de Wasilla, Alaska? De Alaska aţi auzit. E bucata aia bună de pământ pe care au vândut-o ruşii americanilor, că lor oricum le prisosea cât aveau. Dar de ce ar trebui să fi auzit de Wasilla, Alaska? Că e un amărâr de orăşel, cu 6000 de suflete, în care fie te pupi în bot cu ursul, mai mult sau mai puţin polar, fie cu o haită de câini de sanie, mai mult sau mai puţin flămânzi.
Ei bine, Sarah Palin, guvernatorul statului Alaska, aleasă azi de John McCain să facă echipă cu el, în calitate de vicepreşedinte, a fost, până acum doi ani, primarul acestui orăşel. Ceea ce ne face să credem că va avea în continuare succesuri multe, dacă în doi ani a trecut de la statutul de neica nimeni în deşertul de zăpadă, la acela de candidată pentru funcţia de vicepreşedinte al SUA. Şi nici măcar blondă nu e...
Are însă o calitate, esenţială în ochii "băieţilor deştepţi" din industria petrolieră: e de acord cu forajele în zonele protejate din Alaska, Arctic National Wildlife Refuge. Iegzistă mereu o iecsplicaţie!
Obama. Barack Obama...
Transfer de suveranitate, transfer de demnitate
Înainte de toate, o precizare. Nu sunt avocatul nimănui, deci acei care cred că iau partea ruşilor în conflictul cu Georgia sau cu Occidentul sunt rugaţi să se abţină. Politica marilor puteri este întotdeauna incomodă pentru ţări precum România, chiar şi atunci când se află în organizaţii de tip NATO şi UE. Aceste organizaţii funcţionează în logica transferului de suveranitate, şi asta limitează opţiunile membrilor, dar nu în egală măsură.
Să luăm cazul UE. În principiu organizaţia are o politică externă comună, măcar în cazul marilor subiecte, de genul relaţiilor cu Rusia. Greşit! Puterile regionale şi statele mari din UE au şi agende proprii în aceast caz, fapt care duce la o coliziune între poziţia ansamblului şi poziţiile lor particulare. Şi atunci când responsabilii politici români: preşedinte, premier, ministru de externe, declară că poziţia României este poziţia UE, la cine anume din UE se referă? La Germania, la Franţa, la Marea Britanie, la Polonia şi la ţările baltice?
Şi în cazul NATO lucrurile stau la fel. De fapt, ce contează în NATO este doar poziţia SUA. Restul sunt poveşti de adormit copiii, câtă vreme nu există o forţă armată europeană credibilă şi capabilă să asigure apărarea continentului în condiţii de autonomie faţă de americani.
Vorbeam despre transferul de suveranitate. Se presupune că acesta este egal pentru toţi. E adevărat, dar doar în teorie. În practică lucrurile stau altfel. Americanii nu au transferat şi nu transferă suveranitate nimănui. De aceea au acţionat, începând cu anii 80 ai secolului trecut, imediat după încheierea războiului din Vietnam, în aşa fel încât să fie cât mai puţin dependenţi în acţiunile lor la nivel global de aprobarea ONU.
Mai mult, după prăbuşirea comunismului SUA au reuşit să transforme ONU într-un organism lipsit de putere şi de relevanţă. În anumite cazuri, cum a fost cazul bombardării Serbiei în 1999, legitimarea acţiunilor militare americane, care ar fi trebuit să fie dată de votul din Consiliul de Securitate, unde ar fi putut fi exercitat dreptul de veto al Rusiei şi Chinei, în principal, a venit din partea NATO. Care a evoluat tot mai mult spre un soi de ONU regional, pentru uzul exclusiv al americanilor.
Ţările membre ale UE au transferat suveranitate, la rândul lor, dar cui? Birocraţiei de la Bruxelles, care s-a autonomizat şi care acţionează după reguli numai de ea ştiute. Iar voinţa cetăţenilor europeni se pierde undeva pe coridoarele întunecoase ale puterii de la Bruxelles, unde regulile sunt cu totul altele decât cele pe care ni le vând nouă agenţiile de PR şi "propagandiştii" societăţii civile, plătiţi cu bani publici pentru a promova interese private.
Rusia a încercat, imediat după destrămarea Uniunii Sovietice, o ancorare în Occident, pentru asta fiind gata să facă un transfer masiv de suveranitate către organisme de genul UE şi NATO. Acest lucru a fost privit de occidentali şi de americani drept un semn de slăbiciune, care deschidea o fereastră de oportunitate pentru un transfer masiv de proprietate din mâna statului rus în cea a multinaţionalelor americane şi vest-europene, şi în final, pentru spargerea Federaţiei Ruse în entităţi suficient de slabe pentru a nu mai pune probleme.
Au găsit în Boris Elţîn unealta perfectă: instabil psihic, alcoolic, lacom şi corupt, uşor de manipulat. Dispreţul lor a mers atât de departe încât au supralicitat umilinţele la care au supus Rusia în anii 90 ai secolului trecut. Fără să le treacă prin cap o singură dată că pot declanşa o reacţie de respingere atât de radicală şi de violentă încât nu doar că pierd poziţiile câştigate în Rusia, atât pe cele economice, cât şi pe cele politice, ci şi că în loc de partener vor avea un adversar neînduplecat.
Putin este expresia dorinţei ruşilor de a răzbuna umilinţele suferite. Dorinţa de răzbunare este un lucru extrem de periculos, şi americanii şi occidentalii s-au jucat cu focul. Dacă nu ar fi fost Putin, ar fi fost altcineva. Situaţia în care adusese Elţîn Rusia nu lăsa succesorului său prea multe opţiuni. Ancorarea în Occident eşuase, şi nu din vina ruşilor, care chiar şi-au dorit acest lucru. Crizele economică şi socială ameninţau existenţa naţiunii ruse. Şi în aceste condiţii, ce se mai putea face? Să continue ca înainte? Sau să facă o schimbare radicală?
Este drept că, până la un punct, veniturile din exportul de resurse energetice au favorizat renaşterea Rusiei. Dar asta ar fi o analiză mult prea superficială. Preţul petrolului şi gazelor naturale a crescut dramatic doar în ultimii doi, trei ani. Relansarea Rusiei a început din 1999, odată cu numirea lui ca premier. Şi sigur proiectul este o operă comună, aparţinând unei entităţi mai mult sau mai puţin statale. Nu aş supralicita semnificaţia apartenenţei lui Putin la KGB. Lucrurile sunt cu mult mai complicate. Dovadă modul în care s-a făcut transferul de putere la Kremlin şi mai ales alegerea lui Dmitri Medvedev pentru a ocupa locul lăsat liber de Putin.
De ce a fost anul 1999 un an de cotitură în evoluţia Rusiei, şi de ce cotitura este legată de Kosovo, explică detaliat şi documentat George Friedman într-o analiză Stratfor, asupra căreia voi insista în zilele care vin.
Ce mai rămâne de spus? Transferul de suveranitate nu implică şi un transfer de demnitate. De ce au crezut românii atâţia ani în politica externă a lui Ceauşescu? Simplu: pentru că le-a demonstrat că transferul de suveranitate( CAER şi Tratatul de la Varşovia funcţionau după aceleaşi principii cu UE şi NATO astăzi) nu înseamnă şi un transfer de demnitate naţională. Sigur că afirmarea demnităţii naţionale cere şi asumarea unor riscuri, iar conducătorii slabi şi indolenţi din ziua de azi îşi zic că e mai bine să faci ciocul mic, mai ales când ai bube în cap, vezi aşa-zisa "monitorizare" a României. doar că ei uită sau se fac că nu văd că sunt mize care impun afirmarea demnităţii naţionale. Repet întrebarea: cine îşi asumă riscul apărării demnităţii naţionale?

joi, 28 august 2008

Biotopul imbecilităţii
Este de-a dreptul fascinant să vezi cum un fapt divers, care nu merita mai mult de două rânduri la rubrica diverse, mă refer la înmormântarea interlopului craiovean împuşcat de partenerul lui de rele şi de poker, a fost transformat de imbecilele noastre televiziuni de"ştiri" într-un soi de funerarii naţionale pentru "eroul" căzut la datorie(de fapt, din pricina unei datorii!). În curând o să avem şi "Monumentul Interlopului Necunoscut", dacă o s-o ţinem tot aşa!
Şi dacă televiziunile sunt imbecile, de ce n-ar fi şi "iluştrii" noştri politicieni? A început un soi de întrecere socialistă: "cine îi sperie cel mai tare pe pensionari cu mărirea pensiei"? Şi cum o puteau face, dacă nu cu sprijinul nemijlocit şi neprecupeţit al televiziunilor? Că s-a creat un soi de biotop al imbecilităţii, în care televiziunile parazitează politicienii, şi invers.
Că liberalii şi-au lovit electoral sub centură adversarii, mărind pensiile de la 1 noiembrie, e una, şi merită să şi-o fure pentru asta! Dar de aici până la a prezenta mărirea pensiilor ca pe un soi de Apocalipsă economică, în care pensionarii sunt primele victime ale Anticristului inflaţionist, e cale lungă şi multă, multă, multă prostie, lipsă de caracter, şi lipsă de principii şi de etică profesională.
Mărirea pensiilor era necesară, şi bine că s-a făcut. În fond, dacă liberalii au ajuns să facă şi politici redistributive, bravo lor! Era cazul! Şi nu cred că toţi banii în plus primiţi de pensionari se vor duce în consum. A crescut şi economisirea internă, ceea ce este o veste bună. Scad costurile creditării dezvoltării economice, foarte mari şi acum, după aderare.
Dacă tot vor să ajute pensionarii, de ce nu vine niciun partid să spună: eu măresc cota de contribuţie socială, măresc şi cota unică de impozitare. Pentru că e iraţional şi populist să promiţi mai multe prestaţii sociale, şi concomitent şi reduceri de taxe şi impozite. Nu ţine! Ori, ori!
Ceaţa de cuvinte
După intervenţia Rusiei în Georgia, ca urmare a atacului armatei georgiene asupra micii republici separatiste Osetia de Sud, război cu final cunoscut încă de la început, faptele încep să fie tot mai intens învăluite în ceaţa de cuvinte a războiului mediatic declanţat împotriva Rusiei. Sinceri să fim, nici nu ne aşteptam la altceva. Palma pe care au primit-o americanii din partea Rusiei este atât de usturătoare şi de răsunătoare, încât toate mijloacele de care dispun atât Statele Unite, cât şi aliaţii săi din NATO, sunt folosite pentru "salva" faţa şifonată a hiperputerii globale, incapabilă să-şi ajute "clientul" aflat la ananghie.
Prin ceaţa de cuvinte este greu să te orientezi. Pentru fiecare dintre noi acelaşi cuvânt poate avea sensuri diverite, adesea foarte departe de înţelesul prim. Un astfel de cuvânt este "imperiu". Cuvântul are o puternică încărcătură negativă, este aproape o înjurătură pentru generaţiile de azi. Motiv pentru care în presa occidentală s-a declanşat o adevărată isterie a demascării pericolului refacerii imperiului rus. Bineînţeles că cei 70.000 de osetini din Georgia, şi "timbrul" ăla de ţară, nu înseamnă, chiar şi cazul în care s-ar alipi Rusiei, "refacerea imperiului". dar se face o trimitere la "Imperiul Răului", pe care îl demasca Ronald Reagan în anii 80 ai secolului trecut.
Dacă ne-am lua strict după definiţia termenului de "imperiu" , am ajunge la concluzia că nu există stat modern să nu fie, într-un fel sau altul, un imperiu. Da, Rusia a fost, până la momentul Revoluţiei Bolşevice din 1917, un imperiu din aceeaşi serie cu Imperiul Austro-Ungar şi imperiul Otoman. Rămâne de discutat dacă a fost şi un imperiu colonialist, precum Imperiul Britanic, cel francez, belgian, spaniol şi portughez.
După Revoluţia Bolşevică, fostul Imperiu Ţarist s-a metamorfozat într-un soi de federaţie de state mai mult sau mai puţin independente, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. A vorbi despre Imperiul Sovietic este abuziv, pentru că aşa numitul "lagăr socialist" era organizat după alte principii decât un imperiu. În fond, era imperiu în aceeaşi măsură în care "lumea liberă", dominată de SUA, era, la rândul ei, un imperiu. Eu aş spune că URSS a devenit un "imperiu" din întâmplare, dovadă că ruşii nu regretă prea mult desfiinţarea Tratatului de la Varşovia şi despărţirea de "ţările prietene", cât regretă desfiinţarea Federaţiei sovietice. Ei nu înţeleg ura unor foşti conaţionali(pentru că toţi erau cetăţeni sovietici) care au profitat din plin de avantajele oferite de statutul de mare putere al URSS. Ca să nu mai vorbim de pierderea a peste 25 de milioane de ruşi, rămaşi în ţările desprinse din Uniune, şi care acum sunt trataţi, cel mai adesea, drept cetăţeni de rangul doi.
Şi totuşi, cine este imperiu: SUA, care au peste 700 de baze militate pe cuprinsul globului(harta asta interactivă îl va bucura tare pe prietenul Mordechai, mare amator de aşa ceva!), sau Rusia, care mai are o singură bază militară, în curs de lichidare, în Armenia? Sigur, răspunsul "politic corect" este Rusia!
Dar a da răspunsuri "politic corecte" nu ajută cu nimic la rezolvarea problemelor cu care am ajuns să ne confruntăm. Sigur, europenii se pot alinia, o dată în plus, în spatele americanilor, cântând după partitura scrisă la Washington. Putem, de ce nu, extinde NATO peste tot pe unde li se năzare americanilor. Putem face orice, inclusiv un război cu Rusia. Dar pentru ce? Cine şi ce câştigă de pe urma unei astfel de confruntări?
Vom câştiga un plus de securitate excluzând ruşii de la luarea deciziilor la nivel global, prin expulzarea lor din G 8? Avem de câştigat ceva ne-integrând Rusia în OMC? Apropo de asta: americanii şi occidentalii duc Rusia cu vorba de mai bine de zece ani în legătură cu admiterea lor în OMC, timp în care Ucraina şi China au fost admise, spre exemplu. Şi, culmea ipocriziei şi perversităţii, pun tot felul de slugi, ca Ucraina, Polonia sau ţările baltice, să opună vetoul lor! Şi după asta vor ca Moscova să le fie recunoscătoare?
O ultimă observaţie. Dacă analizăm eşecul armatei georgiene, care practic s-a destrămat după primele ore ale contra-ofensiveri ruse, vedem care este sursa acestui eşec: SUA. Să ne explicăm: trupele gerogiene, ca majoritatea armatelor fostelor ţări socialiste antrenate de americani, nu mai sunt pregătite pentru apărarea teritoriului naţional, ci doar pentru a fi interoperabile cu armata americană, care le alocă diferite misiuni în războaiele purtate de ea. E ca la jocul de Lego: "cărămizi" identice, echipate, antrenate, operaţionalizate pentru a se integra în angrenajul militar american, conform doctrinei militare americane şi regulamentelor lor militare.
Atacul georgienilor a fost conceput ca şi cum Georgia ar fi fost SUA şi ar fi dispus de toate facilităţile militare sofisticate ale americanilor. S-a dovedit total greşit, o tragică eroare. Din păcate şi noi ne-am restructurat armata şi modul în care este dispusă în teritoriu judecânt tot ca şi cum am fi americani. Nu suntem. Şi în caz de deranj, am avea mari, mari probleme. Cu atât mai mult cu cât noi suntem aici, America-i departe. Bine, pentru Georgia a fost şi mai departe, dar asta nu are cum îi consola.
Ceaţa de cuvinte nu poate ascunde situaţia gravă în care ne aflăm, pentru că un nebun a luat decizii bazându-se pe premize false, iar alţi nebuni se străduiesc să-l scoată neşifonat din beleaua în care s-a băgat singur. S-ar putea să mai aibă de scos din budă un alt cap înfierbântat din zonă: pe Victor Iuşcenko, preşedintele Ucrainei, alt intoxicat cu filme americane de război. Guvernul Ucrainei a aprobat folosirea forţei împotriva navelor de război ruse ancorate la Sevastopol, iar Iuscenko a exprimat disponibilitatea Ucrainei de a participa activ la operatiunile de restabilire a integritatii teritoriale a Georgiei, orice o fi însemnând asta în mintea lui.
Abia acum s-ar justifica convocarea CSAT şi a unei sesiuni extraordinare a Parlamentului. Şi ar fi necesare pentru că, azi, Bernard Kouchner a evocat adoptarea, luni, la Bruxelles, cu ocazia întrunirii de urgenţă a celor 27 de şefi de stat şi de guvern ai ţărilor membre UE, a unor sancţiuni împotriva Rusiei. Nu ar fi cazul unei discuţii publice pe această temă, sau noi, amărăştenii, care plătim preţul unor astfel de decizii, suntem prea proşti pentru a înţelege 2marea politică"?
Dar cine s-o facă? Traian Băsescu? Păi dacă nu e prilej să i-o tragă lui Năstase, nu "se merită"! Adevărul este că acum plătim două decenii de ploconeală în faţa Occidentului şi a SUA, fără să ne mai ocupăm de structurarea şi gestionarea unor politici externă şi de apărare autonome, care să ne ajute să jucăm un cât de mic rol în luarea deciziilor şi în influenţarea evenimentelor în regiunea noastră, în acord şi cu interesele noastre. Aşa că aşteptăm să vedem ce hotărăsc alţii, şi noi vom executa, la timp şi în bune condiţii, ordinele primite. Chiar dacă aşa ne vom împuşca singuri în picior...
Care schimbare?
Barack Obama a fost nominalizat drept candidatul Partidului Democrat în cursa pentru Casa Albă, în cadrul Convenţiei partidului, care se desfăşoară la Denver, Colorado. În spatele aplauzelor şi uralelor, rămân diviziunile din sânul partidului, care nu a digerat foarte bine consecinţele confruntărilor dure dintre candidatul oficial şi Hillary Clinton. Familia Clinton este extrem de influentă în partid, iar Bill Clinton, al cărui discurs de la Convenţie vă invit să-l citiţi, pentru că, practic, fixează priorităţile Administraţiei Obama, dacă acesta va fi ales, s-a afirmat ca adevăratul lider al democraţilor.
"Clearly, the job of the next president is to rebuild the American dream and to restore American leadership in the world," spune fostul preşedinte american, şi este greu să nu fii de acord cu el. Cum nu poţi să nu fii de acord cu diagnosticul pus stării actuale a Americii: "Our -- our nation is in trouble on two fronts. The American dream is under siege at home, and America's leadership in the world has been weakened. Middle-class and low-income Americans are hurting, with incomes declining, job losses, poverty, and inequality rising, mortgage foreclosures and credit card debt increasing, health care coverage disappearing, and a very big spike in the cost of food, utilities, and gasoline. And our position in the world has been weakened by too much unilateralism and too little cooperation...by a perilous dependence on imported oil, by a refusal to lead on global warming, by a growing indebtedness and a dependence on foreign lenders, by a severely burdened military, by a backsliding on global nonproliferation and arms control agreements, and by a failure to consistently use the power of diplomacy, from the Middle East to Africa to Latin America to Central and Eastern Europe."
Barack Obama se prezintă pe sine drept omul schimbării, mai mult, drept unicul care o poate face. Dar chiar o poate face? Aici este greu de dat un răspuns. Nu am suficiente date pentru a spune ce înţeles dau americanii de rând schimbării, ce aşteptări au, dar mai ales cât de puternic poate fi sprijinul popular pentru un program de reforme, care să facă schimbarea posibilă.
Este Barack Obama o personalitate consensuală? Sunt gata americanii să accepte un preşedinte negru? Care are şi unele "antecedente" islamiste? Sunt gata să facă uitate diviziunile rasiale? Dar mai ales sunt gata să plătească preţul necesar reformelor?
Pe de altă parte, cei care conduc cu adevărat SUA, oamenii care trag sforile în politica şi economia americane, sunt gata să-l accepte? Sau îi vor pune beţe-n roate şi-i vor sabota programul de guvernare?
Să nu ne facem iluzii: chiar dacă barack Obama învinge în alegeri şi ajunge preşedinte al SUA, politica americană nu se va schimba. Şi asta pentru că, ne place sau nu, rezistenţa la schimbare, mai alea la vârful statului american, este atât de puternică, încât orice modificări de substanţă sunt practic imposibile. Primul mandat al lui Bill Clinton vine să confirme această afirmaţie. Aşa zisa "recentrare" din al doilea mandat era de fapt un eufemism pentru renunţarea la reformele, extrem de parţiale şi de superficiale, pe care intenţiona să le facă în primul mandat. Nimic nu garantează că Barack Obama nu va păţi la fel.
PS. Nu ignoraţi un amănunt, şi o spun pentru cei care mai cred că SUA sunt mama democraţiilor: în 1965 negrii NU aveau încă drept de vot! De aceea vă invit să citiţi cu atenţie articolul lui Robert a Caro, al cărui link îl găsiţi în postare. Şi celebrul discurs al lui Martin Luther King, "I Have a Dream!"

miercuri, 27 august 2008

Politica externă a României în zodia improvizaţiei
Astăzi la Parlament miniştrii Apărării, Teodor Meleşcanu, şi al Afacerilor Externe, Lazăr Comănescu, au fost audiaţi de Comisiile de politică externă şi de cele pentru Apărare ale celor două Camere în legătură cu situaţia din Georgia. Cinstit să fiu, este o acţiune cam tardivă şi mai degrabă formală. Pentru că, dincolo de declaraţiile mai mult sau mai puţin inspirate, cum ar fi cea a lui Meleşcanu, că nu se încearcă transformarea Georgiei într-un cap de pod, în ciuda tuturor evidenţelor care dovedesc contrariul, sau a "ofertei" lui Geoană, aceea de a trimite forţe româneşti de menţinere a păcii în Georgia, rămân în suspensie câteva lucruri extrem de importante.
Primul: de ce Traian Băsescu, după ce a venit din turneul lui ameţit în jurul Mării Negre, şi ştiind de întrunirea Consiliului European excepţional, convocat de Sarkozy pentru data de 1 septembrie, nu a chemat la Cotroceni partidele parlamentare, pentru consultări? Cine decide poziţia pe care o va susţine România la Bruxelles? Şi mai ales, care va fi aceea?
Al doilea: este în interesul României să admită, sau şi mai grav, să participe la formarea unei coaliţii anti-ruse, cum propune ministrul de externe al Marii Britanii?
Al treilea: este în interesul României, dar şi al NATO, admiterea cu orice preţ în NATO a Georgiei şi a Ucrainei? Asta va întări, sau va slăbi Alianţa? România va susţine aceste candidaturi, ştiind că ele ar putea duce la un nou Război Rece în Europa? Suntem gata să suportăm costurile unui eventual astfel de război?
Al patrulea: totuşi, unde se va opri extinderea NATO, şi care este logica procesului, în noul context? Va deveni NATO un soi de poliţie a conductelor de petrol?
Al cincilea: care este poziţia României faţă de Republica Moldova, în condiţiile în care "planul Kozak II" devine o realitate, şi Chişinăul acceptă federalizarea cu Transnistria? Care sunt consecinţele unei astfel de soluţii? Noi avem ceva de spus la Bruxelles pe marginea acestui plan?
Al şaselea: ce mai înseamnă în acest context "normalizarea relaţiilor cu Federaţia Rusă"?
Sentimentul meu este că în materie de politică externă noi improvizăm, şi dăm permanent în gropi. De ce? Pentru că aici nu se aplică regula lui 10%! Nu iese parandărătul, ce rost are să transpiri?
Un răspuns şi o precizare

Sunt dator un răspuns domnului Andrei Florian, la comentariul său legat de „Fanatici cu pix”. Starea mizerabilă a presei româneşti este o realitate extrem de îngrijorătoare, mai ales pentru viitorul democraţiei. Da, domnule Florian, peste tot în lume presa este o forţă, dar în prea puţine locuri mai este o forţă responsabilă. De aici, de la iresponsabilitatea presei încep problemele în România. Dacă aş şti că jurnaliştii români scriu cu bună credinţă despre corupţie, aş susţine demersul lor în mod necondiţionat. Dar când ei doar semnează, mulţi la ordin, ca ofiţeri acoperiţi ai unor servicii de informaţii, sau ca „prestatori” ai unor cercuri de interese economice, materiale făcute de alţii, daţi-mi voie să dispreţuiesc demersul lor „deontologic”. Poate nu ştiţi că am fost jurnalist timp de mai bine de şase ani. Am ajuns să cunosc în amănunt mizeria din presa română. Legăturile ei cu diversele mafii, cu serviciile secrete, felul în care şantajau diverşi operatori economicei, cum manipulau informaţiile. Şi dacă tot e presa cruciatul anticorupţie, de ce nu începe de la corupţia din propria ogradă? Că e căcălău, Măria Ta! Sau corupţii din presă sunt mai buni decât corupţii din politică? Nu am nimic împotriva jurnaliştilor cu opinii politice. Este decizia şi treaba lor. Dar să o declare transparent, nu să joace scena neutralităţii şi să acţioneze ca activişti de partid. Mai grav, mulţi dintre ei sunt extremişti de dreapta, cu atitudini fasciste, rasiste, intolerante, care nu au nimic comun cu valorile unei societăţi democrate. Vreţi să spuneţi că este o situaţie care mai poate fi tolerată, în numele libertăţii presei? Presa nu este nicăieri actor şi parte a jocului politic, ci doar canal de informare. Vreţi să spuneţi că nu este fanatică ura împotriva parlamentarilor şi parlamentarismului? Vi se par normale atacurile scelerate împotriva parlamentarilor care nu sunt de aceeaşi parte a baricadei cu PD-L şi cu şeful statului? Sau linşajul mediatic împotriva celor „322”, orchestrat şi întreţinut, culmea, de şeful statului? Asta e treaba presei? Nu pot fi de acord cu acest regim, de imunitate şi de impunitate, pe care şi l-a construit, prin şantaj mediatic, nu prin merite şi prin demers moral şi etic, jurnalistul român. Nu sunt adeptul unei Legi a Presei, dar nu pot să nu iau act de eşecul aşa-zisei auto-reglementări a breslei. Libertatea fără limite naşte monştri, domnule Florian! Presa română este un astfel de monstru totalitar, căruia nu-i mai pasă de nimic, nici de valori morale, sau profesionale, nici de interesul public, nici de cititori, nici măcar de tiraj. Este bolnavă de paranoia puterii, vrea să conducă România, să hotărască în locul cetăţenilor. Asta e, din păcate, situaţia presei româneşti. Iar puţinii jurnalişti care înţeleg să-şi facă datoria cu onestitate sunt respinşi de sistem, care îi consideră corpuri străine...
Complici la crime de război?
România este parte a războiului din Afganistan. Un război în care Ceauşescu s-a ferit ca dracu de tămâie să intre, pe vremea defunctei URSS. Nu ştiu dacă motivele lui erau de natură morală sau era pur şi simplu un gest de frondă şi o reverenţă făcută Marelui Licurici, căruia i-o suge acum Băsescu. Nici nu are importanţă. Cert este că opoziţia lui a reuşit să nu internaţionalizeze conflictul şi să nu-l amplifice, simplificând mult viaţa americanilor, dar complicând-o pe aceea a ruşilor.
Acum, din motive care şi-au pierdut de mult relevanţa, războiul împotriva terorismului dovedindu-se o farsă sinistră, care aduce beneficii imense monstrului numit "complex militar industrial" american, război care este înainte de toate unul pentru controlul coridoarelor energetice strategice, România este vârâtă până peste cap în mizeria afgană. Şi acest conflict pare scăpat de sub control. Talibanii, susţinuţi de serviciile secrete din Pakistan, ţară în care au găsit un sanctuar, o zonă de refugiu, de recrutare de noi aderenţi, de pregătire a lor, de aprovozionare cu arme, sunt tot mai prezenţi în Afganistan şi angajează forţele NATO şi în zone considerate sigure.
Răspunsul forţelor occidentale, conduse de americani, este total inadecvat şi face victime în rândul civililor. Cinismul "victimelor colaterale" devine insuportabil. Ca urmare nu este nelegitim să ne punem întrebarea: după toate incidentele care fac victime în rândul civililor, NATO nu poate fi acuzat de crime de război şi de crime împotriva umanităţii în Afganistan? Şi implicit şi România? Ultimul incident de acest gen a provocat circa 90 de morţi, dintre care 60 de copii cu vârste între 3 luni şi 16 ani.
Aplaudăm reacţia celor care au condamnat maltratarea unui copil de către asistenta maternală care îl avea în grijă, şi care a dus la decesul lui. Dar cei 60 de copii afgani ucişi în somn de un atac al aviaţiei americane nu merită măcar un cuvânt de regret din partea "deontologilor", "moraliştilor", "conştiinţelor" societăţii civile româneşti? Nu trebuie să discutăm şi aşa ceva?
Întrebarea rămâne: România, prezentă în Afganistan, poate fi acuzată, alături de ţările membre NATO, de crime de război şi de crime împotriva umanităţii? Şi prezenţa noastră acolo se mai justifică, moral şi nu numai?

marți, 26 august 2008

Fanatici cu pix
România a ajuns să fie condusă de nişte fanatici cu pix. Jurnalişti de doi bani perechea, care ar fi licenţiaţi cu şuturi în cur din orice ziar sau televiziune demne de acest nume(chiar şi de la tabloide!) dau lecţii tuturor, înjură pe toată lumea, şi au făcut din politicieni un soi de cârpe de şters curul lor nobil şi plin de soluţii.
Indiferent ce ai face(şi în ţara asta s-au luat multe decizii proaste, care au adus grave atingeri interesului naţional şi au provocat suferinţe românilor în urma unor linşaje de presă) se găseşte un jurnalist tembel să urle, să facă din alb negru, să caute nod în papură. Asta nu are nimic de-aface cu spiritul critic, ci este o probă de imbecilitate. Mai rău, ziarele au crescut şi încurajat astfel de "vedete", care nu sunt decât sperietori în slujba unor cercuri de interese, care îi asmut să muşte pe unul sau pe altul. Sunt un fel de câini de atac în lesa "băieţilor deştepţi", care investesc în presă pentru a face presiuni asupra politicului.
Acum fanaticilor ăstora cu pix le pute votul din Senat. După ce i-au umplut de căcat pe deputaţi, pentru că au respins cererea DNA în cazurile Năstase şi Mitrea, acum fac acelaşi lucru cu senatorii, pentru că au cerut urmărirea penală a lui Şereş şi Păcuraru. Argumentele nici nu mai contează, pentru că nu au nimic logic în ele. Sunt un pur produs al urii viscerale împotriva democraţiei şi parlamentarismului.
Din haita asta de jivine cu pix se detaşează Dan Tapalagă, de la HotNews, oficină PDListă şi goarnă a Cotrocenilor. "Zilele ruşinii naţionale" se intitulează apocaliptic articolul în care sare în apărarea ţuluşilor Iubitului Conducător: "Să declarăm 13 şi 26 august zilele ruşinii naţionale. Sunt datele exacte când deputaţii şi senatorii au exilat justiţia din ordinea de drept, ţnlocuind-o cu propria lor judecată, cu staborul micilor aranjamente de partid. Sunt datele precise când Parlamentul de la Bucuresti a confiscat roba de judecator şi a izbit cu ciocanul sofismelor politice peste degetele procurorilor."
Mi-e prea silă să comentez cretinismele unui fanatic. De fapt, elanul lui revoluţionar are un resort mai pământesc: Senatul a "desconspirat" modul neprofesionist în care îşi face treaba DNA, dar mai ales faptul că în dosarul Şereş ar fi trebuit cercetaţi şi alţii: Videanu, Seculici şi dragă Stolo. Asta a declanşat isteria generalizată. Lui Tapalagă i se alătură Andreea Pora.
"Cotidianul" nu avea cum lipsi din poză! Un tip primitiv, ca gândire, Ciprian Ranghel, o comite şi el:"Ce văicăreală sinistră ieri în Senat. Cu Codruţ Şereş jelindu-se că nu vrea să stea cu anii prin tribunale şi cu un Paul Păcuraru care a bălmăjit ceva despre o conspiraţie mondială pusă la cale de Zeus pentru a i se face lui dosar. Şi dacă e Zeus, adică Traian Băsescu, din ecuaţie nu avea cum să lipsească Elena Udrea, care, potrivit lui Păcuraru, împreună cu soţul ei, Dorin Cocoş, s-ar fi răzbunat pe el pentru că le-a pus pe butuci o afacere.Jenant, ca şi toată pleiada de dinozauri politici, de rit vechi sau nou, care s-a cocoţat la tribună pentru a bălăcări procurorii anticorupţie."
" Bulina" iese şi ea la atac, sub semnătura lui Mircea Marian, care azi nu şi-a dezlipit posteriorul din scaunul de "analist" la (i)Realitatea Tv: " Oricine îşi dă seama că senatorii din comisia aflată sub conducerea Noricăi Nicolai încearcă o diversiune. În campania electorală, adversarii lui Traian Băsescu vor arăta că, ignorând probele din dosarul „Şereş“, DNA nu a întreprins nicio verificare asupra celor din PDL. Liderii PSD, PNL şi PC vor clama că astfel se demonstrează (o dată în plus) faptul că procurorii lui Daniel Morar nu acţionează decât la indicaţia Palatului Cotroceni. Deputatul PNL Relu Fenechiu a difuzat deja un comunicat în care afirmă că „DNA i-a menajat pe membrii PDL certaţi cu legea“.
Acest mod jegos de a face presă este inacceptabil într-o democraţie. "Presa de opinie" a dus jurnalismul într-o gravă fundătură. Nimeni nu se întrebă de ce scade dramatic consumul de presă în România? De ce tirajele presei generaliste sunt de trei ori mai mici în România decât cele din Ungaria?
Şi mai e o întrebare: cum se menţin pe piaţă jurnalele şi televiziunile portocalii, când au pierderi de multe milioane de euro anual? Cine bagă atâţia bani în fanaticii ăştia cu pix, şi de unde vin ei? Astea nu ţin şi ele de siguranţa naţională, sau prietenia Vântului cu SRI e reciproc avantajosă şi acum?
Cum ieşim din momentul unipolar al SUA?
Astăzi preşedintele rus Dmitri Medvedev a semnat decretele prin care se recunoaşte independenţa Osetiei de Sud şi Abhaziei, şi a ţinut să anunţe personal acest lucru. Este un pas important în jocul de putere între SUA şi Rusia, pentru că, să fim serioşi, în treaba asta europenii, mai mult decât să-i chibiţeze pe americani nu sunt în stare! Decizia Moscovei este pe cale să declanşeze o reacţie în lanţ, care să ducă la escaladarea încordării în Caucaz şi în bazinul Mării Negre. Acum Serghei Lavrov declară că "planul Kozak" se întoarce, cu acordul părţilor implicate în rezolvarea conflictului transnistrean. În sine, nu este un lucru rău, dar dinamica impusă de partea rusă va fi respinsă de europeni şi de americani.
Dincolo de toate considerentele de natură geo-politică, dincolo de obsesia unora şi altora pentru controlul rutelor energetice, am ajuns aici dintr-o eroare gravă de judecată a decidenţilor de la Washington, cărora statutul de hiperputere le-a întunecat minţile, ajungând să creadă că toată lumea trebuie să facă sluj în faţa lor.
Rusia a fost, la fel ca Marea Britanie, la fel ca Franţa, la fel ca Belgia, la fel ca Spania, la fel ca SUA, o putere colonială brutală. Toate s-au dedat în trecut la excese, toate ar putea fi judecate, după valorile şi mentalităţile, după ansamblul de reguli de acum, pentru genocid. Aşa că nici una dintre ele nu are îndreptăţirea morală şi trecutul nepătat necesare pentru a da lecţii altora, acum.
Decizia de astăzi a Moscovei este un element în plus care confirmă ceea ce scriam cu ceva vreme în urmă: momentul unipolar al SUA a luat sfârşit. De fapt, nici nu a fost un moment unipolar în adevăratul sens al cuvântului, ci mai mult de o fază tranzitorie de la bipolarism la multipolaritate. Iar în această perioadă SUA au demonstrat că nu au nici capacitatea şi nici mijloacele pentru a gestiona procesul de globalizare. Unilateralismul lor agresiv a generat mult mai multe probleme decât a rezolvat.
Nimeni nu putea accepta existenţa unui hegemon, care îşi impune voinţa cu aroganţă şi lipsă de consideraţie faţă de interesele celorlalţi. SUA au profitat de slăbiciunile europenilor, care au avut şi au probleme cu gestionarea lărgirii Uniunii Europene, ale ruşilor, care au avut probleme după destrămarea fostei URSS, şi de cele ale chinezilor, care sunt mult mai mult aplecaţi asupra problemelor lor interne, legate de dezvoltare şi de polarizare socială, de sărăcie.
În timpul scurs de la terminarea Războiului Rece balanţa de putere la nivel global, înclinată spre SUA, s-a mişcat. Dar mişcarea a fost imperceptibilă, în doze mici. Ocupaţi cu războaiele din Irak şi Afganistan, şi mai nou cu grava criză economică generată de ele, americanii iau acum brusc la cunoştinţă de schimbarea raporturilor de putere într-un mod brutal şi unde se aşteptau mai puţin: într-o prăfuită şi muntoasă ţară caucaziană, unde un vasal al Washingtonului s-a trezit că porneşte un război împotriva unei foste mari puteri, care avea nevoie de un pretext pentru a-şi afirma revenirea în forţă pe scena internaţională.
Ce-au vrut ruşii, intervenind atât de drastic în Georgia(deşi numărul de victime a fost extrem de mic de partea georgiană, fapt care dovedeşte că a fost o acţiune planificată şi executată cu sânge rece, care a vrut să demonstre forţă, nu abuz de forţă)? Să dea un avertisment SUA, spunându-le că au depăşit limita, şi că de acum înainte extinderea NATO la Georgia şi Ucraina, sau la orice altă ţară din fosta URSS devine un casus beli.
De azi înainte cel puţin o mare putere regională, respectiv Rusia, vine şi spune că nu mai vrea să joace după nişte reguli care nu-i avantajează decât pe cei care le-au scris. Este o declaraţie extrem de gravă, şi ea trebuie luată în serios cu maximă atenţie. Pentru că şi China dă semne că nu mai vrea să joace după regulile americane. Sunt şi alte ţări, care aspiră la statutul de puteri regionale, şi care, într-un fel sau altul, contestă regulile.
Ruşii pun în discuţie "noua ordine internaţională" acum, pentru că există o fereastră de oportunitate deschisă de criza prin care trec SUA, criză care este una de imaginaţie, în principal. SUA nu se văd egalele nimănui. Şi ca atare nu sunt dispuse să împartă puterea cu nimeni. Ca atare, nu sunt dispuse nici să rescrie regulile jocului, nici să negocieze un compromis.
Numai că regulile pseudo lumii unipolare trebuie rescrise, cu participarea tuturor celor interesaţi, altminteri ele vor fi rescrise, mai devreme sau mai târziu, cu forţa.
Criza georgiană încă se mai poate reglementa paşnic. Plecând de la interesele legitime ale părţilor. Ucraina şi Georgia, alături de Armenia, dar şi de Azerbadjan, dacă vor şi pot, să fie admise în UE. Sigur Rusia nu se va opune. Mai mult, se va bucura, pentru că astfel interesele ei economice vor fi mai bine servite. Dar automatismul NATO-UE nu mai poate fi valabil. Statele citate nu trebuie să fie admise în NATO. Se pot găsi mecanisme de asigurare a securităţii lor, prin acorduri garantate de UE, de SUA, de Rusia.
Sigur, SUA şi aliaţii săi din NATO pot câştiga un război cu Rusia. Dar cu ce preţ, şi mai ales, va mai rămâne cineva care să se bucure de victorie? De fapt, ce ar însemna victorie în cazul unei astfel de confruntări?
Şi încă ceva: după 11 septembrie 2001 s-a spus că lumea nu va mai fi cum a fost. Numai că abia după 8 august 2008 putem spune acest lucru.
Deci: cum ieşim din momentul unipolar al Americii: negociat, încercând să găsim un compromis acceptabil pentru toţi, sau printr-o confruntare, care poate va fi un soi de nou Război Rece, poate nu. De fapt, dacă ar fi un nou Război Rece, am putea spune că am avut noroc...
Şatra autonomă Oltenia
Un nou scandal cu ţigani la Craiova. Nimic nou, veţi spune. Un scandal în plus, într-un oraş în care scandalurile provocate de ţigani şi de interlopi se ţin lanţ. Acum a murit un oarecare Caiac, cap al lumii interlope, zice-se. De fapt, şi aici ajungem la miezul problemei, defunctul şi cetele de derbedei care se bat cu săbii, bâte, arme de foc, care terorizează cartiere întregi din Craiova, sunt de fapt soldaţii unei armate ai cărei şefi sunt poliţişti, procurori, afacerişti şi oameni politici. Ei, şi nu ţiganii, sunt cei care au transformat Craiova, care altminteri are toate datele unui oraş modern, cu instituţii de cultură şi de învăţământ de cea mai bună calitate, cu o forţă de muncă de bună calitate, în domenii de vârf, într-o mare şatră, scoasă de sub autoritatea statului român.
Un stat care se face că nu vede adevărata situaţie din aceste veritabile enclave infracţionale, care şi-au câştigat cu pumnul, bâta şi pistolul un soi de autonomie faţă de lege. Şi Craiova nu este un caz singular. Strehaia e şi mai şi, acolo clanurile ţigăneşti chiar nu mai au nicio treabă cu legea. Şi la Timişoara clanurile ţigăneşti au ocupat centrul oraşului şi fac legea. Am înţeles că până şi prefectul judeţului Timiş a fost ameninţat cu moartea. Şi aşa a rămas!
De ce am ajuns aici? Simplu: pentru că ţiganii au folosit banii obţinuţi din furturi, tâlhării, trafic de droguri, de carne vie, prostituţie, cerşetorie, pentru a cumpăra poliţişti, procurori, judecători, politicieni, şi-au cumpărat primari şi consilieri locali, sau i-au impus pe cei doriţi de ei. Banii le-au oferit imunitate şi impunitate.
Dacă statul vrea să facă ceva pentru a pune capăt acestei situaţii inacceptabile trebuie să lovească acolo unde doare: la buzunar. Ţiganii trebuie lăsaţi fără banii care le oferă protecţie. De aia avem fisc, de aia avem Gardă Financiară, Poliţie Economică: să-i oblige să-şi justifice averile, banii, hidoşeniiloe alea de case cu turnuleţe, maşinile bengoase, chilele de aur de pe burţi şi de pe deşte, miile de euro lipite cu scuipat pe fruntea maneliştilor, nunţile cu elicopter.
Şi mai ales să-i oblige să respecte legea. Dacă este nevoie, statul are obligaţia să instituie la Craiova şi oriunde apar astfel de evenimente administrare specială, care să nu se mai poarte cu mănuşi cu infractorii. Dacă italienii au scos armata pe străzi, nu văd de ce noi ne-am jena. Nu poţi lăsa sute de mii de oameni la mâna unor derbedei. Craiova are un şomaj ridicat, şi trebuie să atragă tot mai mulţi investitori. De ce ar veni într-un oraş terorizat de ţigani?
Şi mai e ceva: Craiova are primar portocaliu. Băsescu şi Boc nu au nimic de spus? Ei nu văd ce se întâmplă acolo? Sau ei nu-şi asumă decât succesurile?